Poezie

Solemnitate tulburată

1 min lectură·1 iunie 2009

Mediu

Singurătatea

e o catedrală pustie.

Odată și-odată toate catedralele

rămân singure pe dinăuntru –

cu câte-un Crist răstignit

pentru ochi care nu mai văd.

Corurile, procesiunile

și fastul auriu

trec în pietre.

Aleluia !

În catedrala mea

încep să rămân singur

– că nu mă văd.

Ca să mă văd

trebuie să mă-nsoțești

pentru că numai tu

îmi poți garanta că exist

și-mi aparțin.

Altfel, poate că visez.

Și-n vis nu sunt eu,

că n-am martori.

Ești cu tine însuți

numai dacă-ți simți pașii

de umbră târzie.

…Azi-noapte te-am visat că visezi.

Erai în visul meu și visai,

dar visul tău mă ținea la ușă.

Când am dat să intru,

m-a lovit o aripă de înger,

ca o pleoapă uriașă.

Am tresărit

simțind că pereții

mă priveau cu ochi păgâni.

Le tulburasem noaptea

cu margini de dantelă aurie,

pe când pietrele oficiau solemn

trecerea și petrecerea singurătății.

001.971

George Ene. “Solemnitate tulburată.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/george-ene/poezie/1839826/solemnitate-tulburata

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.