geanina codrea

hose pablo performează aici un discurs emoționant, cu vădite nuanțe ironice, puternic și în același timp fragil ca un ghiocel. în decodarea mesajului este importantă înțelegerea valențelor pe care floarea, ca simbol, le capătă în context. poetul propune un alt nivel de interpretare al acestui element vegetal, neabuzând de imagini vizuale sau verbe sentiendi, ci reducându-și intențiile poetice la o propoziție simplă (am stat cu flori în mână). verbul la perfect compus trasează o linie fosforescentă, orbitoare apropae, între momentl deznădejdii din prima strofă, și cel al eliberării travisiene din cea de-a doua. florile, îndeplinind în propoziție funcția sintactică de complement circumstanțial de mod, au rolul de a estompa brutalitatea acelei întreruperi despre care vorbeam infra. impresionantă este și confesiunea gravă, wertheriană: am crezut că Dumnezeu mă va părăsi. practic, hose pablo este aici tânărul werther care nu îi scrie lui mircea radu, dar nici lottei, ci meditează singur la patetismul condiției sale umane.
pentru o mai bună percepere a textului și pentru aprofundarea mesajului care transpare din versurile nemaipomenit de original construite ale lui hose pablo, îmi permit să recomand și un playlist adecvat:
gloria gaynor- i will survive
robbie williams- supreme
simon&garfunkel-april come she will
muse-feeling good

remarcabilă este și transcrierea filozofiei iubirii pasiune, în care în afara iubitului și obiectului pasiunii sale mai există structural obstacolul, acest al treilea (în cazul de față telefonul) constituind o piedică de natură inconștientă.

felicitări, hose pablo.

de ce ține toată lumea să scrie poezii cu îngeri și lumină?

doar florile de cireș mângâind suav pletele iubitei n-au fost invitate la bairamul ăsta de clișee.

se poate crede ca autorul are anumite intuiții fonetice, ca tot poetul, dar în rest, limba suferă groaznic în text.

acest text are in el simburele uneii intuitii poetice, dar este scris dezordonat, mînjit (oare exaltarea să fie de vină?)

\"Apoi facem dragoste în făină, în ea câteva pulsânde zgârciuri moi. Gogoloașe reci.
Unele ne împung ca niște coate de străbuni.\"

e pe tvr cultural, dumincă seara, un serial cu servitori. săptămâna asta unul dintre lachei s-a înamorat de-o tipă care făcea pâine. majordomul s-a prins de combinație și i-a zis tipei în timp ce ea frământa nervoasă aluatul: o femeie pasională nu face pâinea bună.

tu ce zici? așa o fi?

se pare ca unii dintre noi au o ciudata nostalgie dupa textele autoreferentiale, cu sfera semantica autoinchisa. acesta ar fi unul dintre punctele de semnalat la acest text; al doilea ar fi ca textul de mai sus este foarte tras de par, tezist, desi nu reuseste sa-si sustina teza. este un text mai mult asa- de genu, hai sa scriu si eu la Hoha!