Întotdeauna Viață!

Mi-au trebuit ani să descopăr

să înțeleg că ACUM și AICI e tot ce ni se cuvine.

Că trecutul ori perspectiva în care  proiectam veșnic viața

e cea mai cumplită formă de trădare

a clipei noastre.

Că în ATUNCI și ACOLO pierdem marile momente ale vieții!

Întrebarea ta m-a pus pe gânduri:

"de ce unii oameni vor să urce Everestul cu riscul de a dispărea în neant?"

Mă gândesc, există în fiecare dintre noi

un pământ al făgăduinței

Creatorul l-a pus în noi

și încă ne strigă sfâșiat de dor.

Acolo ajungi doar cu Viață!

Nu cu ceea ce decidem

sau nu, să adăugăm ei!

Îți amintești, acum câțiva ani,

copiii își donau alocațiile,

femeile ștergeau lacrimi

iar bărbăția potentă stătea

cu cardul pe masă

în timp ce visteriile tuturor țărilor

se întreceau în donații.

Știrile explodau,

petițiile se semnau online

iar în isteria creată

nu conteneam să ne aruncăm

cenușă în cap, de parcă venise

Sfârșitul Lumii. Nu era.

Catedrala Notre Dame de Paris ardea !!

Obișnuim să spunem și chiar credem:

Suntem una cu...

Oare??

Suntem ca umbra palidă a umbrei

pe care o căutăm

anunțată în fiecare dintre noi

ca o Auroră Boreală.

Fiecare suflet se naște cu ea.

Un fel de embrionare, aproape fizică

ce ne dilată plămânii

o sămânță care știe

că nu e suficient spectacolul nașterii sale.

Că Viața e mai mult!

Un detașament de recunoaștere trimis în mijlocul mulțimii, doar amintește că sfârșitul e aproape și e al fiecăruia!

Viața, da știu, e și fibrilație!

Stenoză rafinată. Act de civilizație. Artă! Creație materială, spirituală...

Milenii de gânduri și inspirație.

Plăsmuiri și Ziduri! Omul din noi

și Omul în sine.

VIAȚA , INCOMENSURABILUL! DA!

Și Da, ți-am spus Notre Dame de Paris ardea.

În tot acest timp și aici am vrut să ajung dar știi cum sunt, mă pierd în amănunte

În tot acest timp, 12 milioane de hectare de pădure ardeau în Siberia. VIAȚĂ!!

VIAȚĂ!!

Fumul gros era vizibil din spațiu,

poate și de pe lună.

Viață!!

A plâns-o cineva???

Toți înțelegem că această clipă

pe care o smulgem din timpul lumii

nu va mai fi.

Inertă, rămâne închisă într-o raclă

la fel ca noi, pentru totdeauna.

Puțini suntem cei care nu se tem,

care nu-și pierd darul vorbirii

în fața morții...

Oameni, pentru care distanțele sunt doar emisii în inimile lor.

Ventilate, iau înălțime  ca niște baloane colorate.

Oameni care poartă în ei ceva minuscul

ce nu le dă pace!

Ceva, ce se vrea consumat

cu inepția celui care crează în Viu

și pe Viu.

Și urlă în ei.

de aceea... Viața!

și tot ce aflăm

ne este peste orice pierdere!

Ceilalți, nu au decât să fie, să viseze,

să  bea cafea pe Burj Khalifa

și să creadă că sunt  Zei!

Cine suntem noi să le spunem, că nu...