Poezie
Chipul din umbră
2 min lectură·
Mediu
M-ai împins în prăpastia lumii
și, în apa neclară,
mi-am zărit chipul întâia oară.
Nu era de om. Nu era de fiară.
Aveam doar un ochi și altceva nimic:
nici cu ce să-ți vorbesc,
nici cu ce să-ți fac semne.
Am plecat în pustiu,
să cunosc vântul și să întâlnesc luna.
Ea a alunecat printre dune
doldora de singurătate.
S-a uitat la ochiul mirat și s-a clătinat:
„Nu ești de pe-aici, cum te văd.
Ce crezi că e de aflat?...
Numai ce vei trăi cu oasele și cu inima ta
Te va lumina. Și să nu te lepezi de dragoste,
Oricât de adânc ar durea.”
Și s-a îndepărtat ca o nălucă mlădie
prin cerneala nopții de hârtie.
Știu că voi înțelege într-o zi.
Între timp mi-am așezat sufletul pe o piatră, oricare.
Vântul sapă un rid sau un rictus
în pojghița apei, într-o încercare
de a-mi spune ceva, sau de a mă face să râd.
Tu ești așa de departe de parcă n-ai fi,
iar eu am rămas întipărită-n oglindă
ca o parte de lună ce a uitat să apună
și scrie pe cer, scrijelind ca o fată pe grindă,
zilele trecute de la îmbrățișare
și numele cald și secret al celui iubit.
Nu știu ce să-ți mai spun
și am uitat și de ce am venit.
001398
0