Poezie

Contururi

1 min lectură·29 iunie 2007

Mediu

Tu desenezi în zare

dimineți de sineală, fistic și lămâie.

De sticlă par norii, arborii – din hârtie glasată,

oamenii, din carbon lustruit...

E un spațiu clar și curat,

și un copil s-ar fi bucurat

să primească în dar o cutie

încheiată din culoare, vânt și lumină.

Între noi e distanță de doar o privire.

Ne uităm pe rând, cu sfială.

Poate nici nu încălzești sub pleoapele calme

același contur...

Poate nici felul în care în mine te strig

nu ajunge la tine prin frig...

Poate frunzele tale-s mai grele,

poate cerul meu e impur...

Al cui este ochiul ce aleargă-ntre noi

potrivind, din grabă, galben,

albastru,

linie,

umbră,

blestem?

Dacă Dumnezeu nu există,

de ce mă mai tem

să nu îmi vadă inima cineva

și s-o deseneze?

Dacă toate trebuie să fie așa cum se află,

a cui este ziua piezișă, și altele multe,

îngrămădite-ntre noi?

De ce la tine e soare,

și pe mine mă adulmecă ploi?

Cred că cineva aruncă în noi cu spirale

din spinările stelelor,

și ele nimeresc în noroi.

001.379

Gabriela Savitsky. “Contururi.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/gabriela-savitsky/poezie/1733910/contururi

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.