Nepricepere
N-am înțeles
de ce ultimul cuvânt
ți-a fost tăcere!
N-am înțeles
de ce zâmbetul trist
ți s-a oglindit în lacrimă!
N-am înțeles
de ce din imaginea vie
mi-ai rămas ca un
Te-ai întrebat vreodata
De ce cântul se poticnește în sunete?
Te-ai întrebat vreodată
De ce gândul se uimește
La auzul cuvântului?
Te-ai întrebat de ce
Zorile te trezesc așa tăcut?
…oare
Mă cheamă trist către țărm,
Mă strânge intr-o stanca,
Mă doare într-un cui.
Mă cheama în zadar,
Mă strânge prea cu milă,
Mă doare de rugină.
Mă cheamă nicăieri,
Mă strânge în
A murit atât de tare
Încât spre viață doar
Amintirea-i va rămâne
Sau..nici măcar ea!
Așa de tare a murit
Că a rămas
Într-un proces continuu
În bulgărul de pământ.
Până la
Pentru că nu m-am putut opri
din murire
M-am infășurat
în semințele serii....
și-n frunzele tăcerii,
în foșnetul plăcerii.
Coborând adânc
într-o tăcere surdă
M-am împiedicat de
Am înțeles
că nu zâmbim din sinceritate
că zâmbetul nu e licarire
ci e doar fațada casei
chiar ieri și-a făcut fațada
Vecina mea.
Avea fatadă modernă,
din ultima revista de violență
Pe stradă urlă câinii
Un pui de vrabie
Își exersează coardele vocale
Þipând.
În casă cântă “Requiem”
Pe masă flori negre
Și raze de soare zgâriate
Vin.
Ce trist cer tras în plumb
Și voi
Ce tare se zbuciumă sufletul în mine
suflet,
îți văd umbra tremuratoare
Atât de purpurie,
Atât de neaerisitâ...
ca un fum înecăcios.
Suflet zbuciumat
Unde-ți este temelia?
sau... te-ai
Palpită cu atâta durere si roșeață în jăratec, fumegă atât de sublim.....așa încât iți scapără printre degete. Se înalță ca un basilic ce vrea sa învenineze cerul. Își face atâtea fâșii ce tremură a
Exilat pe propria muchie de existență
Te înșeli căci...
Totul e negare,
Totul depărtare
Atât de aproape de tine...
Iar tu..infinit.
Exilat în existență
Rămâii cu vecii tăi în pumni
Și viața
