Poezii

Am visat Că eram într-un vis În care visam Că visez. De trei ori m-am trezit Ca să dau de ”realitate” Căci erau trei visuri În visarea mea.

Nepricepere N-am înțeles de ce ultimul cuvânt ți-a fost tăcere! N-am înțeles de ce zâmbetul trist ți s-a oglindit în lacrimă! N-am înțeles de ce din imaginea vie mi-ai rămas ca un

Te-ai întrebat vreodata De ce cântul se poticnește în sunete? Te-ai întrebat vreodată De ce gândul se uimește La auzul cuvântului? Te-ai întrebat de ce Zorile te trezesc așa tăcut? …oare

Mă cheamă trist către țărm, Mă strânge intr-o stanca, Mă doare într-un cui. Mă cheama în zadar, Mă strânge prea cu milă, Mă doare de rugină. Mă cheamă nicăieri, Mă strânge în

A murit atât de tare Încât spre viață doar Amintirea-i va rămâne Sau..nici măcar ea! Așa de tare a murit Că a rămas Într-un proces continuu În bulgărul de pământ. Până la

Pentru că nu m-am putut opri din murire M-am infășurat în semințele serii.... și-n frunzele tăcerii, în foșnetul plăcerii. Coborând adânc într-o tăcere surdă M-am împiedicat de

Am înțeles că nu zâmbim din sinceritate că zâmbetul nu e licarire ci e doar fațada casei chiar ieri și-a făcut fațada Vecina mea. Avea fatadă modernă, din ultima revista de violență

Pe stradă urlă câinii Un pui de vrabie Își exersează coardele vocale Þipând. În casă cântă “Requiem” Pe masă flori negre Și raze de soare zgâriate Vin. Ce trist cer tras în plumb Și voi

Ce tare se zbuciumă sufletul în mine suflet, îți văd umbra tremuratoare Atât de purpurie, Atât de neaerisitâ... ca un fum înecăcios. Suflet zbuciumat Unde-ți este temelia? sau... te-ai

Exilat pe propria muchie de existență Te înșeli căci... Totul e negare, Totul depărtare Atât de aproape de tine... Iar tu..infinit. Exilat în existență Rămâii cu vecii tăi în pumni Și viața