Timp pierdut

Am coborat treptele seci, de piatra cenusie.Ploua o ploaie de dimineatza.In fundal, ca un inacadrament de sunete atmosferice, oamenii isi striga marfa in gura mare, o furtuna zgomotoasa de ceva ce se numeste muzica amestecata cu o matura de o vrajitoare. Si oameni, multi oameni. Uite...un barbat cu ochii gri ca si caldaramul pe care il calc, un barbat in haine zdrentuite in ochii caruia se vede frumusetea maiestuoasa din tinerete... - O mie de lei si pentru mine avetzi??? Il privesc nedumerita: oare chiar vrea sa-i dau doar o mie de lei? Ma caut in buzunar...o mie de lei am. Intind mana si ochii gri stralucesc...ma sperii si calc doi pasi inapoi. Simt caladaramul, oare s-a schimbat, nu mai este gri, e verde ca ochii lui acum? Prea tarziu, ma simt trasa pe trepte in jos, repede, de o mana incredibil de puternica pentru un om ce se hraneste cu o mie de lei. Ma opun, se intoarce si-mi zambeste: -Ai incredere in mine! Vocea...vocea e schimbata. Imi este atat de cunoscuta, oare unde am mai auzit-o? Cand dorm... Nu-mi mai simt picioarele, alerg descumpanita de neputinta mea de a ma opune. Trenul de pamant trece fulgerator pe langa noi, parul imi acopera fata, nu mai vad...doar mana continua sa ma traga si picioarele mi se misca ca un dulce supliciu. Teama nu mai am...ce vrea de la mine? Imi dau parul de pe fata. Ne-am oprit. Miroase a ars si e intuneric. Nu mai simt nici mana puternica. Bajabai neputincioasa prin intuneric. Incep sa regret ca nu am strigat dupa ajutor. As vrea sa strig, dar nu pot. Cuvintele par atat de grele, mi se inchid ochii...insusi intunericul devine greu. Mi se inmoaie picioarele...O lumina puternica ma izbeste: -Hai, trebuie sa luam trenul, vine foarte rar...o data in viata. -Ce tren? vad doar lumina. -Nu trebuie sa-l pierdem, vine rar. Iar mana puternica, ma apuca de umeri si ma impinge usor intr-un tren de pamant pictat de copii cu alb si galben pe geamuri.Ma asez pe obosita, ma dor picioarele, n-am mai alergat demult. -Unde merge trenul? Ce statie? -Statia unui timp pierdut. Nu inteleg nimic. Sa nu ma fac de ras ma uit spre el...nu pare sa fie nebun, pare sa vorbeasca serios. Oare e adevarat ca nebunii sunt cei mai seriosi oameni? -Atentie se inchid usile! -De ce nu a spus ce statie urmeaza? -Timpul nu vorbeste, timpul doar asculta. Incep sa ma enervez. Ma foiesc pe scaun, si geamurile astea vopsite, nu vad nimic! Omul cu o mie de lei ma priveste bland. -Ai ceva sa-i spui? -Cui? -Timpului. -Ar trebui? -Nu. -Si atunci? Nu-mi raspunde. Ii vad privirea coborata in pamant, ofteaza. -Nici acum... Oare ce vrea sa spuna? Ma oboseste. Mi se inchid ochii, picioarele sunt ingrozitor de grele, mainile imi atarna neputincioase. -Nici acum...nici acum...nici acum... -Atentie se inchid usile! Tresar...iar? -Urmeaza statia Timpuri Noi cu peronul pe partea stanga. Ma ridic. Am adormit? Un copil plange. Prin lentile sunt masurata dezaprobator de un batran. Trenul de pamant se opreste. Cobor. Oamenii se uita la mine ciudat. Urc treptele. Mi-e cald. Ce frumos: s-a oprit ploaia. Merg pe caldaram, e parca verde acum. Mi-e cald. Imi dau paltonul jos. Mi-e foarte cald. Trebuia sa ajung undeva. Am uitat unde. Cat o fi ceasul...E ora sase deja? Nu are cum...Ma uit pentru prima oara in jurul meu...parcul e verde, oamenii sunt imbracati lejer, cu maneca scurta. Ma uit pe cer, in aer, respir. E vara...sunt in palton...omul cu ochii gri...fularul...trenul...timp pierdut?