De Eminescu
îndrăgostită am fost din totdeauna...
cu primul vers, silabisit cu teamă
ca nu cumva, condeiul meu,
în dans de litere stângaci,
alunecând să sfarme luna
și toate miile
Mă apropii...
întoarce-te, iubite...
depărtarea, o apropiere niciodată terminată...
dă-mi mâna...
închide cercul așteptărilor dintre apus și răsărit
și dă drumul clipelor strânse pe rouă...
te
Primăvara,
anotimp dezvelind toamne,
nuntind a iarnă
și rodind a vară...
Primăvara,
singurul anotimp
când ning pomii
cu tot sufletul lor...
Doamne, și cât suflet au
Ce contează dac-am călcat sau nu
pe-aceeași piatră
din durerea ei se naște muntele
și râul mușcă trupul ei cu sete...
așa cum fărâmituri rămân pe masă
cerșind un Lazăr blând
mă frâng să-mi
Fără stele,
noaptea aleargă pe străzi...
câte pustiuri sălășluiesc în cuvinte!
adunându-și sufletul,
o bătrână doinește încet...
neputință cântecul leagănă
și cerul freamătă fără lună...
Câți
Cuvintele neatârnate de hârtie
să ne crească sufletul nerostit,
să ne culeagă pașii
numai de pe trotuarul cu soare
și la fiecare gând să împartă
câte-o bucată de zare...
În amurg, sufletul
va
Fiecare zi ne crește viața la soare
fiecare noapte ne visează la lună
iar noi ne luăm gândurile de mână
și le plimbăm pe fiecare
sub soare,
sub lună...
Atâta lumină mi se odihnește pe umeri!
și timpul ne-mprăștie ca pe niște cioburi sparte-n întuneric
de-atatea ori numărând pașii greșit
drumul gustă din alte popasuri și noaptea,
noaptea ne
Să plângi cu lacrimi pe dinăuntru
și să zâmbești când cineva îți spune că le vede
să zâmbești știind că abia tu
le mai poți distinge de ploi
să plângi ca într-o peșteră
în care ai vrea să
tu, poezie, te scap printre degete...
mi-e trupul silabisit cu greutate de timp
și te pierd ca pe-un fir de nisip pe care
soarele și-a odihnit de-atâtea ori tâmplele
și mă doare țipătul luminii
Toată să mă-ngrămădesc într-un sâmbure de lemn...
Și toamna, ca pe-o nucă bătută de trotuar,
Să mă doară trupul din miez copt
în întuneric...
În căușul cojilor de lemn îmbătrânește