Gabriela Bulgaru

De Eminescu îndrăgostită am fost din totdeauna... cu primul vers, silabisit cu teamă ca nu cumva, condeiul meu, în dans de litere stângaci, alunecând să sfarme luna și toate miile

Primăvara, anotimp dezvelind toamne, nuntind a iarnă și rodind a vară... Primăvara, singurul anotimp când ning pomii cu tot sufletul lor... Doamne, și cât suflet au

Fără stele, noaptea aleargă pe străzi... câte pustiuri sălășluiesc în cuvinte! adunându-și sufletul, o bătrână doinește încet... neputință cântecul leagănă și cerul freamătă fără lună... Câți

Cuvintele neatârnate de hârtie să ne crească sufletul nerostit, să ne culeagă pașii numai de pe trotuarul cu soare și la fiecare gând să împartă câte-o bucată de zare... În amurg, sufletul va

Fiecare zi ne crește viața la soare fiecare noapte ne visează la lună iar noi ne luăm gândurile de mână și le plimbăm pe fiecare sub soare, sub lună...

Atâta lumină mi se odihnește pe umeri! și timpul ne-mprăștie ca pe niște cioburi sparte-n întuneric de-atatea ori numărând pașii greșit drumul gustă din alte popasuri și noaptea, noaptea ne

Să plângi cu lacrimi pe dinăuntru și să zâmbești când cineva îți spune că le vede să zâmbești știind că abia tu le mai poți distinge de ploi să plângi ca într-o peșteră în care ai vrea să

tu, poezie, te scap printre degete... mi-e trupul silabisit cu greutate de timp și te pierd ca pe-un fir de nisip pe care soarele și-a odihnit de-atâtea ori tâmplele și mă doare țipătul luminii