Lumini calde, culori reci
Orizontul cade la zenit
Și simiți cum toate te-nconjuară
Universul, largul, totul
Strigă: "aurora boreală"
Pădurea câinilor din prejurare
Te trezești în convulsi
Stătea pe malul de demult
Ce acum nu se mai vede,
Stătea soldatul tremurând
Și clătinand din ghete
Cu mâna dreaptă se încurca,
Scria pe haina înroșită,
Cu mâna stângă el vegha
Portretul
Alb de toamnă picurat prin asfințit
Cu strigătul de jos descifrând lihnit
Podeaua rece și pierdută la infinit,
În coloritul de toamnă de curând pălit...
Fântâna nevrută acum din
Cade-n geam prin prispa albă,
Într-o noapte de afin
Ca o gărgăriță moartă,
Aruncată dintr-un crin.
Stă, îndură și iar zboară,
Defilând prin aer vid
O secundă bunăoară,
De-ar mai sta i-aș da
Noapte de zi și ziua în noapte veni
Asfințitul plonjă în răsărit
Iar răsăritul din asfințit.
Din veșnicie, lumea începe a răsări.
în drum,
Balcoanele serale s-au stins toate
Mergeam în gândul meu prin dunele de fum
Dar pașii de demult - grăbiți și îndrazneți
Mă rătăceau acum prin râpe de lopeți
Priveam în jurul meu la lumile surpate...
Și-n urmele adânci și veșnic
