Poezii

Lumini calde, culori reci Orizontul cade la zenit Și simiți cum toate te-nconjuară Universul, largul, totul Strigă: "aurora boreală" Pădurea câinilor din prejurare Te trezești în convulsi

Stătea pe malul de demult Ce acum nu se mai vede, Stătea soldatul tremurând Și clătinand din ghete Cu mâna dreaptă se încurca, Scria pe haina înroșită, Cu mâna stângă el vegha Portretul

Alb de toamnă picurat prin asfințit Cu strigătul de jos descifrând lihnit Podeaua rece și pierdută la infinit, În coloritul de toamnă de curând pălit... Fântâna nevrută acum din

Cade-n geam prin prispa albă, Într-o noapte de afin Ca o gărgăriță moartă, Aruncată dintr-un crin. Stă, îndură și iar zboară, Defilând prin aer vid O secundă bunăoară, De-ar mai sta i-aș da

Noapte de zi și ziua în noapte veni Asfințitul plonjă în răsărit Iar răsăritul din asfințit. Din veșnicie, lumea începe a răsări. în drum, Balcoanele serale s-au stins toate

Mergeam în gândul meu prin dunele de fum Dar pașii de demult - grăbiți și îndrazneți Mă rătăceau acum prin râpe de lopeți Priveam în jurul meu la lumile surpate... Și-n urmele adânci și veșnic