Au înflorit trandafirii…
Ninge cu puf alb de plop,
Sorbind feeria naturii
Mi-ajunge la suflet un strop…
Sorbind feeria serilor târzii
În Mai-ul cu Lună cât cerul
Cântând îmi înalț eu
Peste lucirea zăpezii se așterne tăcerea
frigului din inimi,
E întuneric peste suspine și suflete
și sărbătorile bat la ușă...
Doamne, cum mai poate tristețea
să ne cuprindă sufletele?
Și
Septembrie cu lună plină,
Și dorul târcolind peste inimi...
E feerie, tristețe, nostalgie,
Iar lacrimile culeg firbințeala
Obrajilor roșii ca focul.
Ne e dor de fierberea verii,
Iar toamna
Septembrie ploios, întunecat și trist,
Mă-ntreb adeseori: eu mai exist?!
Și dacă da, unde are loc atâta nostalgie
Și ce-o să mai urmeze, și ce va fi să fie?
Mi-e dor de un septembre
Septembrie de aur și târziu,
M-avânt pe-o creastă verde-aurie
Și mă lovesc de cerul azuriu
Care suav și dulce mă îmbie.
Să regăsesc elanul de demult,
Elanul candidului copil zburdalnic,
Cu
Octombrie cu frunze ruginii...
Ne înconjoară adesea mireasma toamnelor târzii,
Pe lacul spintecat de crengi
Și frunze galbene-aurii
Se oglindește chipul meu,
Sunt eu?
Tu oare-ai să mai
