Poezie
Copilul parasit
2 min lectură·
Mediu
COPILUL PARASIT
Mergea copilul parasit
Pe drumul serpuind in noapte,
Cu parul blond si ravasit,
Cu ochii tulburi, buze coapte,
Avea copilul parasit
O fata neagra, de pamant,
Si ura-n ochiul sau vrajit
Si patima ca de mormant.
Iar haine vechi pe el curgeau
Si carnea- i se zarea prin ele,
Din trupul gol fiare muscau
Si-l biciuiau zeci de nuiele.
Iar vantul rece-i ingheta
Si mersul greu si-a lui suflare,
Racoarea noptii se- ntetea,
Copilul nu avea scapare…
In bezna aspra ratacea
Copilul parasit, prin lume,
Si viata- n corp i se stingea,
Murea copilul fara nume.
Cu-n ultim strop de viata-n sange,
Cu pasul greu, impiedicat,
Copilul parasit ajunge
La poarta vechiului palat.
Si mana-i tremurand se nalta
A rugaciune catre cer,
Caci fara ruga si speranta
In lumea asta toate pier.
Apoi se prabusi-n pamant
Si nemiscat asa ramase,
Muscau rafalele de vant
Din parul lui, din carne, oase…
Furtuna rece se porni,
Din cer plangeau norii-n siroaie,
Dar el din loc nu se urni,
Ramase adormit in ploaie.
Tuna salbatec, cu putere,
Potop era, iar norii-n spume,
Stingeau cu stropii lor de fiere
Suflarea vietii de pe lume.
Amarnic ploaia mai lovea
Cu patima si jale-n ape,
Iar pe pamant un om murea
Chiar cand scaparea era aproape.
Ramase nemiscat o zi…
Si inca una… si alte doua…
Copilul nu se mai trezi.
Traia de-acum o viata noua…
002.893
0