Am dat multor oameni
flori
de-atâtea ori...
și erau frumoase, nu glumă!
Și i-am făcut să zâmbească
Și mi-au mulțumit pentru ele.
Durerile mele
nimeni nu le vede.
Frumoasele
La capătul cuvântului rostit
se-aude ecoul râsului melancoliei
căci lumina poeziei
n-a fericit de-ajuns.
Am încercat să plâng peste cuvinte
să le implor, anii să-i frâng.
N-a fost de-ajuns o
N-am visat niciodată la această încheiere!
Un înger sau un demon...o stea ca să renască
Mai aproape de lumina
Altei vieți.
Iar mi s-au închis ochii.
Iar nu mai am la ce să visez.
Unde am pus
Atingerea singuratică s-a întâlnit
acum
cu norii.
Aș vrea ca gura ta să-mi cânte
numele
iar urmele
să nu mi se mai șteargă.
O stea pe cer aleargă
de frica mâinii mele.
Atâtea mii de
Iarna nu-mi place!
nu mi-a plăcut nicicând...
dar sunetul lirei mă face
peisajul de iarnă
să-l cânt
cu propria-mi gura.
Omul ăsta știe să cânte.
Îmi cântă versurile
scrise în gând...
Eu
La început eram singur.
Mugure de primăvară
atîrnat de-atâtea ramuri
ce le-a legănat vântul
odinioară.
Și soarele mă îngâna
cu căldură
Și ploaia mă uda
cu furtună
de picuri!
Apă tulbure
FT