florin Vasilescu

Mila, Pedeapsă pentru mine, E o cruzime Între cruzimi Ce nu-mi aduce Nici un bine, Că-s iubitor De limpezimi. Doar vârsta Mă împinge În margini De cuvânt Ce mă calmează, Mă

O pretenție Mai acătării Nu-i altceva Decât iluzie, Chițibușeală-n verbele Uitării, Lacrimi, teamă Și confuzie. Dacă te-agăți de un baston, Prea găunos Și-n putregai, Ești ca un popă

Vraja vieții-n nori se scaldă stingând fluxul multor veacuri Înecate-n echivocuri fără chip și fără leacuri Doar pulsația culturii, cotropind măriri sărace, Mai purifică fiorul ce-n suspin adesea

Subiecte excesive, tratate cu indulgență, Ne conduc la agitații pline de efervescență, Tensiunea sufletească, dureroasă și-ncordată, Rupe echilibrul vieții făr-o lacrimă vărsată. Trei beții,

Citesc în fiecare zi, Pe munte sau la șes, Povești și poezii Cu și fără înțeles. Trec ore, zile, ani Și așteptări febrile Care-mi devin dușmani Ca grecii-n Termopile. Printre meniuri pure Și

În fața lucrului Bine făcut Privești cu ochii În pieziș La săbiile Ce se ascut, Trecând tăcerea Prin tăiș. Dacă primești Un adevăr, Neliniștea în tine Crește Și, Cercetându-l

Știu că ești tare Abilă Și muncești Uitând de tine Când a timpului Torpilă Te scufundă În hăuri line. Fii puternică Iubire! Fără urmă De eclipsă, În lumina-ți Din privire Ce e

Nu sunt destul de îngâmfat Să îmi doresc mai mult, Să fiu de lume apreciat Ca om ce o ascult. Nu sunt destul de îngâmfat Să fiu de lume Cunoscut Sau Ridicat în slăvi Și adulat Ca orice

Iluziile închise În rare viziuni Dau dimensiunea Veșnicei veșnicii Ce se ascunde stoic În promisiuni. Că neantul-neant Nu se pierde-n sărăcii, E sigur. Și dacă se întâmplă ,,Lipsit”

Salcia, mai mult senilă, pe un mal de lac suspină Când, religios, respiră un brotac pe-o frunză fină. Ros de farmecu-nserării și de-o voluptate crudă Dezleagă drama uitării unei vieți în apa

Eu sunt mânat de-o patimă Ce pârjolește Totul. Ispititoare, crudă, Avidă după spații În care bate vântul, Ca idiotul, Până se potolește Într-un neant Lipsit de compensații. Pe nisipul

Sunt mulțumit și plin De fericire Că ești întocmai Ce mi-am dorit să fii Și arătoasă, Și plină de iubire Cum șade bine Amantelor-soții. Amante? Da. Soții? La fel de bine, Și armonia

Ochi în ochi, ca doi copii, Ne-am luat ușor cu vorba, Mai de una, Mai de alta, Vânturând cuvinte rare, Că-mi venea, Așa Deodată, Să o strâng în brațe tare Sau să joc Precum juca În

Vremurile vechi Trecură, Parcă nu au fost Vreodată, Când bunicii noștri-avură Parte Să curteze-o fată. De ajuns Era să vadă Și în ei Fierbea natura, Nu le trebuia Dovadă Ce și cum

Vrei să fii ironic Cu cel de aproape Fiindcă e bătrân Și, uneori, calic? Fii mai blând Cu cei cu sentimente Umane! Zâmbește Și nu afișa ambiții Vane. Fără un prinț, Papă sau episcop, Poți

Neprihănită doamnă rece Sub văluri albe de mătase Pe lȃngă tine vremea trece Și-o să ajungi piele și oase. Doamnă bătrȃnă cu sȃnii mari, Neprihănită doamnă rece Lasă ocara și petrece La

Astăzi lumea e condusă Din birou, dintre pereți, Noua ordine-i adusă De idoli analfabeți. Și măcar de-ar înțelege Că sunt muritori de rând Și de-această crudă lege N-o să scape

E ,,vitrion”, Năică! Strigă un suflet Trădat, Ce arde când pică Pe ochi mincinoși De bărbat. Cu voce spășită, Opinentul Îi spune că are Simțiri Ce-i întăresc sentimentul Plin de-adânci

Protejat de existența Pur și simplu-ntȃmplătoare, Nu pari mulțumit, bărbate, Și mă-ntreb eu, De ce oare? Oricȃt ai fi de avut, Nelipsindu-ți hrana, cortul, Simți în tine Surd, tăcut Coarda

Ar fi vremea Să lași odihna Propriului trup Și să-ți îndrepți privirea Către Trupul Þării. Fiind ,,Unsul”, Slujește! Nu te lăsa slujit! Virtutea Celui din capul țării A avut mult de

Nu vreau pe alții să-i imit Adăugând nimicul Existent La marele nimic lărgit, Clădind o operă, Atent. Dacă ader la un curent, De celălalt Voi fi hulit. Nu am nimic cu lucrul aparent, Că

Sunt bucuros Că sunt atât de mic, Pot fi, În felul ăsta, Un pierde vară, Un tată, un bunic. Și-atunci, Când îmi doresc și vreau, Dar nu după porunci, Pot și să beau! Nu-s înclinat Să

Lumea azi ne urmărește, Stă cu ochii mari Pe noi, Își dă coate, Chicotește, Căinându-ne Apoi. Ba că suntem La început, Ba că sita-i nouă, Săraca, N-a priceput Că o iubire-i Pic de

Nebuna satului dansează Printre urzicile-nflorite Un dans din cele mai trăznite La care alții nu cutează. E singură, și nu contează Că alte fețe-s cătrănite Și-s obligate s-o evite Cȃnd