Floarea,
Star de primăvară,
Zace singură-mpietrită
Ca o iarnă
Crud-avară
Cu ființa pustiită.
Într-un mugure
Firav
Sunt trei frunze
Șifonate,
Zdrențe rare de postav
Cu
Vise bogate cu prinți,
Dacă le ai,
Rar te mai cheamă
În altare cu sfinți.
În soare zărești
O mare
De zeamă fierbinte
Care-ți produce
Fiori.
Respiri sacadat
Printre ,,of”-uri
Eu nu sunt existentul
Care
Crede, cu multă siguranță,
Că fericirea lui
Îi e datoare
Să îi confere o prestanță.
În felul ăsta
Voi pierde sigur
Din tragicul trăit
De antichitate
Iar
Când Eros s-a născut
Din Penia,
Avându-l pe Poros
Tată ,
Un nou motiv
Spori bejenia
Trăirii tale
Dintr-odată.
Poți să atingi
Frumosul
Sau
Plăcutul?
Plăcutul,
Da!
Că e
Cauți casă pe la țară
Sau
La malul mării
Vilă?
Vrei cabană-n vȃrf de munte
Sau
Colibă cu șindrilă
Să te izolezi de lume
Pentru clipe de răgaz
Ȋmpănate de chiolhane
Cu sarmale,
Încerc,
Deși nu e ușor,
Defectele-mi
Să le abat
Din drumul
Lor.
Le-aș corija
Îndată,
Din rațiuni morale,
Dar cine
N-are-o pată
Mergând
Pe-această cale?
Așa că,
Mă dau
Cuprins fiind
De-o amețeală
Simți baierile inimii
Slăbite
Scoțând îndată
La iveală
Trăirile adânc
Gândite.
Și dacă vin
Dintr-un înalt
Porunci ce depășesc
Știutul,
Iubirea corectează
Te plângi
De singurătate?
Dar ea e siguranța ta
În care te ascunzi,
Ca-ntr-o cetate
Pustie,
Sigur,
Ce poate maltrata.
Și când ți-e frică
Mai mult
Teama se cuibărește
În
Şi eu cred că era cazul
Să simt clipa cu-a ei coasă
Care schimbă fin macazul
Dup-o tehnică
Aleasă.
Şi-mi aratǎ-n mod magnific
Un apus mǎreţ, sihastru,
Ce mǎ-nvǎluie mirific
În nuanţe
De
Să străbat o viață-ntreagă
Și s-ajung bătrân
La mal,
Iat-o țintă ce mă leagă
De apusul
Triumfal!
Și dacă m-am cantonat
În acest lăcaș,
Eu pe mine m-am uitat
Într-o luntre
De ocnaș.
Am
Dacă în Grecia criză n-ar fi
Și aș putea, ușor, s-o vizitez,
M-aș duce în Olimp pentru a ști
Dacă și Pitia are un crez.
Să îmi spună dânsa, sincer, dacă,
În lumea asta prezentă, poate,
Să
Ce pot să știu?
L-am întrebat
Pe Kant
În timp ce beam
Argintul viu
Din tomul lui
Savant.
Ce trebuie
Să fac?
N-am înțeles
Deplin,
Deși
N-am cumpărat
În vrac
Vremelnicul
Lângă
Și,
Smerit, nevoie mare,
Faci câteva plecăciuni,
Doar să fie,
Ca atare.
Făcând astea demonstrezi
Care-i forța rațiunii,
Nedorind să micșorezi
Argintiul lunii.
Așa că,
Să te îndoiești
Și de
Să te scuturi
De tine
E o întreprindere
Complicată
Când ai o deprindere
Cu rele
Placată.
Ai face orice
Ca să te știi
De tine
Curățat
Și să o iei
De-a capo
Ca să te simți
De răul
Știința ne apropie
Divinul
Dar să-l explice
Nu e cu putință
Oricât ar apuca-o
Chinul
Să pară
O altă credință.
Stiința,
Deși atât de mult
Insistă,
N-a reușit
Să dovedească
Două nalbe înălțate,
De volbură năpădite,
Privesc la alte surate
Care sunt mai ocrotite.
Cerul peste ele cântă,
Aerul le cam lipsește,
Mai nimic nu le încântă
Când volbura le
Fiind cercetător
Și-având
Un crez,
Propusu-mi-am
Ușor
Să mă reinventez.
Vremea m-a copleșit
Cu alaiul ei
Precar
Și nu am reușit
Decât să fiu
Flecar.
Și sincer
Dac-aș fi,
Pe cât se
Noi știm că ,,dincolo”
Ceva există
Și are legătură cu devenirea,
Cu toate astea îndurăm
Ideea tristă
Că doar pământul
Ne este moștenirea.
Fugim bezmetic,
Dar cu speranță,
Până la
Crezut-ai
Fără îndoială
Că faptele îți aparțin
Și nu depinzi
De-o poală
Ce-ar fi cu har
Divin.
Că Dumnezeu
E-n tine…
Nu-ncape nici o îndoială,
De ce?
Se caută pe sine
Făcând pe tine
Le știți pe toate numai voi,
Ființe încrezute, hilare și sucite!
Pe care devenirea le trece la strigoi,
Sărmane umbre, mereu neliniștite!
Vă dați silința în zadar
Să mă ucideți,
E martie și văd
Deodată
Că a-nflorit iubirea,
Deși ne roade amintirea
Acelui ger năpraznic
Ce-a fost odată.
Luând-o pildă pe natură,
Care-nflorește-n primăvară
Și se dezvoltă-n plină
Când m-ai luat de mână
Aseară
În rondul Parcului
Din Nord,
Sub un pretext
De domnișoară,
M-am bucurat
Și-am fost de-acord.
Înțelegând mesajul
Bine
Și fără urmă
De
Când în dispută ești aprins
De un lucru oarecare,
Fiind de furie atins,
Faci răul cel mai mare.
Iar dacă ai și merite,
De alții recunoscute,
Las-o mai moale, smerite!
Cu vorbele-ți
E-atât de trist să-mbătrânești
De unul singur
Pe pământ
Când știi prea bine
Că nu ești
Decât un lut cu țuțuroiul
Sfânt.
Trăiește clipa!
Grăiește un slogan,
Că vremea le va dărâma
Pe