florin Vasilescu

Floarea, Star de primăvară, Zace singură-mpietrită Ca o iarnă Crud-avară Cu ființa pustiită. Într-un mugure Firav Sunt trei frunze Șifonate, Zdrențe rare de postav Cu

Vise bogate cu prinți, Dacă le ai, Rar te mai cheamă În altare cu sfinți. În soare zărești O mare De zeamă fierbinte Care-ți produce Fiori. Respiri sacadat Printre ,,of”-uri

Eu nu sunt existentul Care Crede, cu multă siguranță, Că fericirea lui Îi e datoare Să îi confere o prestanță. În felul ăsta Voi pierde sigur Din tragicul trăit De antichitate Iar

Când Eros s-a născut Din Penia, Avându-l pe Poros Tată , Un nou motiv Spori bejenia Trăirii tale Dintr-odată. Poți să atingi Frumosul Sau Plăcutul? Plăcutul, Da! Că e

Cauți casă pe la țară Sau La malul mării Vilă? Vrei cabană-n vȃrf de munte Sau Colibă cu șindrilă Să te izolezi de lume Pentru clipe de răgaz Ȋmpănate de chiolhane Cu sarmale, Vin și

Încerc, Deși nu e ușor, Defectele-mi Să le abat Din drumul Lor. Le-aș corija Îndată, Din rațiuni morale, Dar cine N-are-o pată Mergând Pe-această cale? Așa că, Mă dau

Cuprins fiind De-o amețeală Simți baierile inimii Slăbite Scoțând îndată La iveală Trăirile adânc Gândite. Și dacă vin Dintr-un înalt Porunci ce depășesc Știutul, Iubirea corectează

Te plângi De singurătate? Dar ea e siguranța ta În care te ascunzi, Ca-ntr-o cetate Pustie, Sigur, Ce poate maltrata. Și când ți-e frică Mai mult Teama se cuibărește În

Şi eu cred că era cazul Să simt clipa cu-a ei coasă Care schimbă fin macazul Dup-o tehnică Aleasă. Şi-mi aratǎ-n mod magnific Un apus mǎreţ, sihastru, Ce mǎ-nvǎluie mirific În nuanţe De

Să străbat o viață-ntreagă Și s-ajung bătrân La mal, Iat-o țintă ce mă leagă De apusul Triumfal! Și dacă m-am cantonat În acest lăcaș, Eu pe mine m-am uitat Într-o luntre De ocnaș. Am

Dacă în Grecia criză n-ar fi Și aș putea, ușor, s-o vizitez, M-aș duce în Olimp pentru a ști Dacă și Pitia are un crez. Să îmi spună dânsa, sincer, dacă, În lumea asta prezentă, poate, Să

Ce pot să știu? L-am întrebat Pe Kant În timp ce beam Argintul viu Din tomul lui Savant. Ce trebuie Să fac? N-am înțeles Deplin, Deși N-am cumpărat În vrac Vremelnicul Lângă

Și, Smerit, nevoie mare, Faci câteva plecăciuni, Doar să fie, Ca atare. Făcând astea demonstrezi Care-i forța rațiunii, Nedorind să micșorezi Argintiul lunii. Așa că, Să te îndoiești Și de

Să te scuturi De tine E o întreprindere Complicată Când ai o deprindere Cu rele Placată. Ai face orice Ca să te știi De tine Curățat Și să o iei De-a capo Ca să te simți De răul

Știința ne apropie Divinul Dar să-l explice Nu e cu putință Oricât ar apuca-o Chinul Să pară O altă credință. Stiința, Deși atât de mult Insistă, N-a reușit Să dovedească

Două nalbe înălțate, De volbură năpădite, Privesc la alte surate Care sunt mai ocrotite. Cerul peste ele cântă, Aerul le cam lipsește, Mai nimic nu le încântă Când volbura le

Fiind cercetător Și-având Un crez, Propusu-mi-am Ușor Să mă reinventez. Vremea m-a copleșit Cu alaiul ei Precar Și nu am reușit Decât să fiu Flecar. Și sincer Dac-aș fi, Pe cât se

Noi știm că ,,dincolo” Ceva există Și are legătură cu devenirea, Cu toate astea îndurăm Ideea tristă Că doar pământul Ne este moștenirea. Fugim bezmetic, Dar cu speranță, Până la

Crezut-ai Fără îndoială Că faptele îți aparțin Și nu depinzi De-o poală Ce-ar fi cu har Divin. Că Dumnezeu E-n tine… Nu-ncape nici o îndoială, De ce? Se caută pe sine Făcând pe tine

Le știți pe toate numai voi, Ființe încrezute, hilare și sucite! Pe care devenirea le trece la strigoi, Sărmane umbre, mereu neliniștite! Vă dați silința în zadar Să mă ucideți,

E martie și văd Deodată Că a-nflorit iubirea, Deși ne roade amintirea Acelui ger năpraznic Ce-a fost odată. Luând-o pildă pe natură, Care-nflorește-n primăvară Și se dezvoltă-n plină

Când m-ai luat de mână Aseară În rondul Parcului Din Nord, Sub un pretext De domnișoară, M-am bucurat Și-am fost de-acord. Înțelegând mesajul Bine Și fără urmă De

Când în dispută ești aprins De un lucru oarecare, Fiind de furie atins, Faci răul cel mai mare. Iar dacă ai și merite, De alții recunoscute, Las-o mai moale, smerite! Cu vorbele-ți

E-atât de trist să-mbătrânești De unul singur Pe pământ Când știi prea bine Că nu ești Decât un lut cu țuțuroiul Sfânt. Trăiește clipa! Grăiește un slogan, Că vremea le va dărâma Pe