Fabule trimise la Alba

1. Leul, ursul și ciocănitoarea

Odată, leul, regele pădurii,
Plimbându-se prin mijlocul naturii,
De peisajul dimprejur furat,
Călcă direct într-un – pardon - rahat.

S-a supărat nespus măritul rigă
Și-n timp ce se ștergea cu o ferigă
A hotărât de facto și de jure
Și-a interzis nevoile-n pădure.

Aproape-o săptămână a trecut
Și lumea s-a ținut cât a putut,
Dar într-o zi (se dovedi fatală)
Pe urs l-a apucat o cufureală.

Și, cum știa de legea din pădure,
S-a pitulat în niște rugi de mure
Sperând să își găsescă alinarea,
Când îl zări, din pom, ciocănitoarea,

Care, zburând de-a dreptul la palat,
Pe preamăritul leu l-a informat.
Aflând de blasfemie, dictatorul
A poruncit să vină infractorul

Și, să-l învețe minte altă dată,
A pus ciocănitoarea să îl bată,
Iar ea, cu ciocul său din fier forjat,
Pe bietul urs la cap l-a compostat.

Morala-i clară: ți-ai futut* norocul
Când o ciocănitoare dă cu ciocul
Și tot de-aici avem de învățat
C-o poți păți urât dintr-un rahat.

*în varianta publicabilă - halit

2. Lupul și sconcsul

Un sconcs și-un lup, hălăduind prin țară,
Se hotărâră la un sfat, spre seară,
Să își acorde sprijin reciproc
De-o fi nevoie, chiar sărind în foc.

Prieteni buni, călătoreau cei doi,
Dar într-o zi, trecând printr-un zăvoi,
Au întâlnit o haită de zăvozi
Ce înspre ei s-au repezit, nărozi.

Și-n timp ce lupul se bătea cu ei
De scăpărau din colții lor scântei,
Prietenul, sub un boschet, a stat,
Iar lupul scărmăneală și-a luat.

În altă zi, un tigru fioros
S-a repezit spre dânșii, arțăgos,
S-a-ncăierat cu lupul de îndat’
Iar sconcsul nostru - ați ghicit - a stat.

S-a enervat de astă dată fiara,
Dar sconcsul i-a întors pe loc dorsala
Și, mintenaș, pe lupul supărat,
De pe sub coadă, iute l-a-mproșcat.

Morala-i pe hârtie așternută:
Pe cine-i șmecher statul îl ajută
Și-altă idee se desprinde iute:
Dacă îl scuturi ai să vezi că pute.





3. La discotecă

Am să vă spun povestea: eram la discotecă
Și ascultam DJ-ul mixând din fonotecă,
Urlau în boxe bașii, în noi adrenalina,
Sau poate, dracu’ știe, urla amfetamina.

Se produceau la bară vreo trei ciocănitoare,
Erau și niscai berze înfipte pe picioare,
Pitoni făcând prin aer figuri mai dificile,
La ușă, la intrare, vreo patru-cinci gorile.

Bizoni cu ceafa groasă cu lanț la gât, din aur,
Dansau cu niște capre vegheate de un taur
Și lângă o lăcustă cu pulpele bronzate,
Dădea din cap și coarne un melc cu casa-n spate.

Rotea lăcusta ochii spărgându-se-n figuri,
Iar aripile-i fine ziceai că n-au nervuri;
Þinea și melcul pasul, dar casa din spinare,
Vedeai cu ochiul liber, îl stânjenea-n mișcare.

Atunci un greier sprinten veni înspre lăcustă,
Făcu o piruetă, o prinse pe sub fustă,
O aplecă pe spate rânjindu-i drept în față
Și-n clipa următoare au dispărut în ceață.

Rămase melcul singur, cu ochii după fată
Și parcă-parcă buza-i era nițel umflată,
Și cum bătea lumina din stroboscop, în dungi,
Chiar coarnele din creștet păreau nițel mai lungi.

Morala-i următoarea, chiar dacă poate doare:
E bine câte-odată să ai o casă mare,
Însă, cu toate astea, posibil e să riști
Să n-ai succes la fete, ca melcul de te miști.