Revelații (VII)

Am ezitat adeseori în expunerea deliberată și complet nudă a gândurilor ce mă petrec în spațiul și timpul liniștilor mele. Extrem de rar am parte de aceste timpuri, dar întotdeauna când le simt prezență stărui în a mă gândi ce responsabilitate enormă reprezintă pentru sine tapetarea memoriei de moment, a rațiunii semenilor cu adevărurile personale. Poate că ecoul acestor gânduri se regăsește și în luciditatea singurătății altora, dar niciodată mai mult ca acum nu am înțeles adevărul. Nu datorez nimic nimănui și nimeni nu are vreo datorie față de mine. Putem renunța la absolut toate perceptele morale; ele nu înseamnă nimic în raport cu ceea ce guvernează astă lume.
*
Cea mai teribilă dintre angoasele comune este neputința. Suntem incapabili de a trece dincolo de ea. Utilitatea este un concept derizoriu, toți facem bravadă de actele de altruism deși știm că singura reacție la care tânjim este recunoștința, primind la schimb în cel mai fericit caz, indiferența. Nu este nimic de blamat aici, deoarece ne este la îndemână, natural, să fim astfel. Sunt semeni care au sacrificat totul pentru a renunța la neputință, care s-au agățat cu disperare de orice ar fi însemnat mai mult decât puterea lor de înțelegere. Cu certitudine, cei care au ales să creadă cu toată ființa lor într-o iluzie, indiferent de natura ei, divină ori sentimentală, au avut cel mai mult de suferit. Nici unul dintre ei nu ar știi să răspundă la întrebarea „care este sensul vieții?” sau „care sunt așteptările lor?”. Cu o deșertăciune toți suntem datori, dar a trăi cu ea puținora le este dat. De aici și sentimentul inutilității personale și aplecarea către sacrificiu, către altruism. Ce altă rațiune aș mai putea găsi pentru a trăi, când îmi este imposibil să o fac pentru mine, decât a sta în umbra umilă a existenței altora!?
*
Este frumos a dărui când iubești, dar la fel de inutil ca atunci când bei apă pentru a-ți astâmpăra foamea. Avem nevoie de aceste sentimente înălțătoare pentru a ne face căderea mai brutală, pentru ca rănile să rămână în interiorul ființei. Ne vindecăm parțial ca de orice traumă, pentru a lua-o de la capăt cu încăpățânarea specifică lipsei pasiunii. Nimic nu este pierdut definitiv cât există speranță. Cei care au speranță fac parte din tagma celor norocoși, nu pentru că ar simți într-un târziu gustul vreunei împliniri ci pentru că vor simți mult mai târziu gustul resemnării. Nu există invinși sau învingători în viață, există doar destine și undeva în acest traseu, insiprație.

Cluj Napoca
mai, 2010