Viața, o ecuație fără soluții reale

Îmi pare tot mai greu de acceptat trecutul. Ceea ce până ieri era valabil, astăzi nu reprezintă realitatea. Remarc că totul în jurul meu se schimbă, începând cu mine. Astfel, ceea ce mi-a fost de folosință ieri, astăzi nu-mi este de folos nici măcar ca material bibliografic pentru rațiune, un istoric fad și mincinos, nici măcar cu pretenții de ruină. Rațiunea-mi percepe evenimentele și semenii din trecut ca pe o constantă care nu deține nici o valoare de adevăr. Toate conceptele care conțin am fost, am văzut , am atins, am trăit nu le pot regăsi în acest sordid azi, cu atât mai puțin în incertitudinea mâine. Remarc de asemenea în semeni un fantastic instinct de adaptabilitate la situație, indiferent de natura ei, astfel trezindu-se în mine o nevoie acută de liniște, de dispersie a ființei. Totul se rezumă la schimbările bruște la care se supun fatalist oamenii pentru a rezista acestui azi, în care toți se agață cu disperare de iluzia unui mâine, probabil salvator. Îmi pare că suntem deschiși pentru a primi în noi și pe cei necunoscuți sau pe cei pe care nu i-am acceptat niciodată, ca atunci când am fi posedați de spirite malefice. Trupuri flasce, figuri sumbre dar cameleonice le observ aburind orice licăr de rațiune lăsându-ne pradă instinctelor primitive, vii, naturale. Astfel, acest azi, acel mâine, sau acea zi de după mâine îmi determină existența ca pe o variabilă care nu suportă a ține cont de constanta ieri. Mă regăsesc în nimic, pentru că doar atât dețin, nimic. Nu aflu nicăieri certitudini, soluții, răspunsuri și nici încredere. Poate undeva se mai găsește în fiecare o rezervă de credință în ceva. Aproape sigur la comun ar fi credința în Divinitate, foarte diluată de viață, dar păstrând gustul esenței. Dacă Dumnezeu ar fi esența vieții, viața nu ar fi o ecuație ci o constantă, anulată prin absurdul morții.

Cluj Napoca
iulie, 2009