Poezie

Nichita și Florin

1 min lectură·20 decembrie 2002

Mediu

Nichita și Florin, doi prieteni bețivi de cuvinte, stau la masă.

Conversația, aparent banală, blamează necuvintele și increatul.

Masa stă la masă cu noi și ne lasă să scriem pe ea.

Bucătarul ne gătește salată de roșii pluricelulare intersectate

Cu cepe lacrimogene, iar gura începe să ne miroasă a versuri.

Florin mănâncă salată cu Nichita. De versuri, de strofe.

Doi gurmanzi sunt acești doi prieteni ce nu s-au cunoscut niciodată.

Spinarea mesei se încovoaie sub greutatea nichitienelor.

Ca barda străpunge pixul stănescian albul filelor de hârtie.

Bucătarul a început și el să gătească rime. S-a poetizat localul.

Bețivii dimprejur au început să bea reguli prozodice.

Plăcerea de a suferi stănescian a devenit generală.

S-a făcut târziu. Nichita a plecat. Florin de ce mai rămâne?

Ce-ntâmplare că eu! Ce mirare că tocmai el!

Nu trebuia să adoarmă Nichita, deși e târziu.

Au trecut ani și el e mai tânăr ca mine.

Îmbătrânesc cu ochii la mine și fac tratamente medicale...

E târziu. Pentru mine. Florin. Nume anonim pe un petec de dor,

Omonim cu durerea petalelor rupte de pe florile de mucegai...

013.162

Comentarii (1)