Florin Constantin Verdeș

dacă te urăști, de ce mă urăști? eu știu doar să curg, nu să spăl păcate, eu știu doar să ascult nu să mântuiesc eu pot să duc greul nu să dau dezlegări de povară dacă mă urăști, de ce

Ne agățăm disperați de amontele timpului; firul subțire dintre suntem și, am fost abia dacă ne mai ține Ce căutăm, pe cine? Eu, sunt un călător, un călător printr-un crater ce emană

nici o petală nu s-a crezut vreodată floare; nici eu nu voi face asta; rămân doar un gând trist între flori, trist într-un lan de amintiri, privit de sus, din pozie, uitat acolo într-un

am dat timpului, timp, să se vindece, să vadă cum trece timpul; am dat oamenilor timp, să se vindece de a mă judeca; ei l-au pierdut, folosindu-l ca să mă judece; am dat dragostei

dacă mai mult decât o simplă existență de la care nu poți pretinde decât anumite trăiri îmi puteți oferi altceva... nevoia unor cerințe irealizabile care să te-nchidă până

îmi ies cuvintele din mari adâncuri lăsate acolo ca să mai cred în ele când timpul meu, apus, căzut din mii de sori se-nveselea călcându-mă pe clipe... când m-am trezit, năuc, mizer,

am adormit în câmpul cu maci strivind lacrima clipei dureri surde îmi făceau tâmplele să moară noaptea era un câmp însângerat cu gânduri despre visare; visele s-au trezit dar gândurile

S-a făcut întuneric în casa visului meu. Anotimpul murdar, îmi ține clipele atârnate-n copaci. Bezna vâscoasă șterge retina. Și totul, doar ca să îmi furi lacrima de cristal născută din

Nu știu de ce numele tău îmi mai chinuie gândul, creierul se zbate agonizând de amintirea ta, iar sufletul se strânge, mimoză. O durere - destin se dizolvă sub lacrimile care cad a