se lasă o umbră precum păianjenul
din tavan agățat de fire tremurate drept strune
drept siluetei tale i se întinde umbra
și te înghite pășind prin odaie
printre sticlele tale ce-n talpa-I
când cuțitul timpului va veni să închidă rana,
ah, ce-am să mă mai petrec ! bucuros
ca de propriile simțuri fugind,
ca de propria neputință moale
frângându-se înspre degete-mi
sau ca de tot
printre genele tale curg zilele
cu fiecare amintire
îmi clipești în creier
și te lipești a somn
tandru sărutându-mi de noapte-bună sinele;
te strecori în pat
rânești frigul din cameră
și
să fi fost oare val sau barcă
ceea ce făcea să ne îndepărtăm și să ne-apropiem,
exact ca un acordeon leoarcă...
să fi fost vânt sau întâmplare
ceea ce făcea ca părul tău să-ți vină pe
