Poezii

se lasă o umbră precum păianjenul din tavan agățat de fire tremurate drept strune drept siluetei tale i se întinde umbra și te înghite pășind prin odaie printre sticlele tale ce-n talpa-I

când cuțitul timpului va veni să închidă rana, ah, ce-am să mă mai petrec ! bucuros ca de propriile simțuri fugind, ca de propria neputință moale frângându-se înspre degete-mi sau ca de tot

printre genele tale curg zilele cu fiecare amintire îmi clipești în creier și te lipești a somn tandru sărutându-mi de noapte-bună sinele; te strecori în pat rânești frigul din cameră și

să fi fost oare val sau barcă ceea ce făcea să ne îndepărtăm și să ne-apropiem, exact ca un acordeon leoarcă... să fi fost vânt sau întâmplare ceea ce făcea ca părul tău să-ți vină pe