Marea

O, mare, Mare albastră și misterioasă, Cu valuri sălbatice ce-nghit orizontul Glasul tău plin de ispite, Mă cheamă în depărtări. Râu al nemărginirii, Cine - ți dăruiește viață În inima uscată a pădurii înghețate?! Pământule-mamă, de câte milenii, Cântecele mele îți scaldă întinderile? Pământule, Iubitule, De-atâta vreme îți cutreier cărările! Iubesc această Lume Încă din zorile Creației, Când în aurora sa Viața mea semăna cu o floare. O, mare, mare acoperită de văluri, Sufletul poetului dansează Căci a străbătut Lumea Cu ochii și cântecele sale, Cu bucuria l-a-nconjurat Din toate colțurile Universului. Poetul murmură: „Iubirea mea, privește… Am construit un templu În vârtejul și-n zgomotul vieții. Vino, Iubire… Să trăim în nemărginirea Lumii, Infinitului să ne dăruim!”