Poezie
adagio iubirii eterne
1 min lectură·
Mediu
câteodată ploaia ne învelește cu visul lucid,
apoi ca din secret Lumina coboară
să așeze peste patimi cununi.
în sanctuarul inimii răsune iar și iar
regăsirea Iubirii- refrenul veșnicului Bolero
ce pătrunde prin ziduri cu vestiri vindecate.
să nu știm de viori supărate, de ornic nebun,
doar cum mută dorințe secundele-n pași,
și ore aleargă spre noi ca izvorul
cum ochi imită primaveri cu luciri din astral
cum aleargă-ntre spice culoarea din maci
către sângele meu n-ai să știi niciodată.
violină albastră sau înger ce ești sau zefir,
cânți în inima mea iubiri argintii grizonate,
și toate iarași se deschid lunecând udă șoaptă
să stingă cu datini jarul unei vetre de țară...
cocori se-ntorc din insula cu forme pururi verzi
să creadă-n liliacul ce îi bucură pe osteniți.
Doamne, te cobori suav pe o lacrima sfântă
și te ridici apoi pe o scară de raze,
servitute eternă- relaxată noblețe
să aduni rătăciți în magiile vieții.
pe terase de vers la cenaclu cu munții
se marmorează stânci sub mătasea luminii.
001.194
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- FLOARE PETROV
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 169
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 24
- Actualizat