Flavia Teoc

Istoria naturală Vroiam să strâng la piept Un pumn de rumeguș cald Și-n el, pădurea de cedri Zvâcnind Ca un mistreț otrăvit. Vroiai o femeie nesfârșită, o întindere Verde, găzduind un

6.30 AM La soare ies ca un ghețar sinucigaș Pe buze duc gustul apei din porturi Cuvintele-vase funebre le-nvălui În blănuri de vulpi argintii. Nu e lipsit de sens Că mă arăt așa

Arenă Ridic în aer degetul meu ascuțit Ca o inscripție frigiană. Ziua de ieri încolăcită pe primele bănci Și-a înălțat și ea țeasta argintie „Cine e cel ce vrea să ucidă?” „Soarele,

CÂNTECUL HAINEI DE HÂRCIOG De azi Aveți voie să ieșiți în oraș. Vârfurile verzi ale copacilor Se vor apleca asemeni firului de iarbă Umărul cald al femeii frumoase E doar un idol

Toată noaptea am sorbit întunericul Cu o cupă înaltă, de cristal Era fierbinte, se zbătea neputincios Și eu mă bucuram de moartea lui. Un cap albinos la fereastră Mă privea prin fanta

Îmi plăcea să trag cu urechea La felul tăcut în care Mă bronzam La clipocitul aluatului Revărsându-se gros Peste marginea vocalelor umede La Schliemann, travestit în bondar Dezgolind

Se așează față în față doi lei Unul cu fața întunecată, sfâșiată de Eros Celălalt, cu vocea puternică și dureroasă Ca o fractură de femur. În jurul lor, carnea albă și pistruiată a

Pomeții rotunzi de lămâie zaharisită Din gene privirea se leagănă Mantie rară și ponosită. Nasul-scorpion cu ac ascuțit Buzele atârnă de față Ca un fruct neobișnuit Poartă pe trup rochia