Rătăcit în timp

Se plimba prin incapere de colo, colo, agitata, tremurand de emotie, cu inima bubuindu-i in piept. \"Inca cinci minute!\" isi spuse. \"Timpul nu inseamna nimic pentru mine.\" Dar nu era adevarat. Timpul era totul. Facea cativa pasi dupa care se uita din nou la orologiul agatat de perete cu pendula miscandu-se greoi dintr-o parte in alta scotand acel zgomot specific la inceput atat de enervant. Dar te obisnuiesti cu el, devine parte din tine si la un moment dat ajungi sa nu mai poti trai fara el. Ti se strecoara in minte si in suflet pe nesimtite si inainte sa te dezmeticesti ii simti lipsa cand nu mai esti in preajma lui. Se gandi pret de cateva clipe cam ce varsta ar putea avea ceasul. Parea sa fie acolo dintotdeauna sau cel putin dinainte cu mult timp sa se fi mutat aici. Facuse putine imbunatatiri casei in stil vechi si adusese o gramada de aparate ciudate, fel de fel de inventii de ultima ora, toate acestea dand un aspect bizar locuintei. Era o discrepanta usor de observat, poate chiar deranjanta intre stilul vechi si cel nou dar nu si pentru ea. Se mutase aici cu un scop, avea tot ce ii trebuia si de aceea nu o interesa catusi de putin aspectul casei sau dezordinea. \"In sfarsit!\" isi spuse cand auzi o bataie timida in usa si se repezi sa deschida, impiedicandu-se de cablele de pe covor. -Ai intarziat! Ii reprosa unei femei cam de aceeasi varsta. Aceasta, parand sa n-o auda, o imbratisa ca si cand nu o vazuse de un car de ani dupa care intra, uitandu-se cu simpatie in jur si dand din cap dezaprobator. -Ar fi mai bine sa incepem, rosti J. Timpul, timpul … dar nu isi duse ideea pana la capat. Totul e pregatit. Apreciez faptul ca ai venit in seara asta. Stiu ca pare ciudat, fara nici o explicatie, dar nu va mai fi nevoie de explicatii dupa. Te rog, simta-te ca acasa! Mi-a luat mult timp sa gasesc o metoda de a … in fine, nu conteaza. Important e ca am reusit. Uite, zise J aratand spre canapeaua din coltul opus lor, dar nu se vedea nimic acolo. -De cat timp suntem noi prietene? O intreba femeia nou venita, vorbind pentru prima oara foarte rar si apasat incercand s-o convinga ca nu e tocmai in deplinatatea facultatiilor mintale. -Practic dintotdeauna. Ii raspunse J. Tocmai de aceea te-am ales pe tine pentru experimentul asta. -De parca ai si avea multi prieteni. Lasa ea sa-i scape. -Noi doua avem multe amintiri in comun. Continua J ignorand ultima afirmatie. Iti amintesti ziua in care am venit la scoala cu bluza aceea transparenta? -A fost foarte jenant; o experienta umilitoare. Credeam ca ai uitat-o de acum. Multi oameni isi scot pur si simplu din cap astfel de intamplari, iar psihologul ala al tau, bun de nimic, trebuia sa se ocupe de problema. -S-a oferit, dar eu am o alta parere in legatura cu toate astea. Nu-mi place sa-mi scot orice din cap. Amintirile ne arata ceea ce suntem, iar odata eliminate …trase aer in piept si continua: am fi pustiiti. Bine ca-ti amintesti. Acum am pregatit doua clone. Vreau sa transmiti amintirea aceasta duplicatului. Si din nou se uita spre canapeaua din colt unde stateau rigide doua femei uitandu-se in gol cu ochii fara o culoare precisa. -Cum e posibil? Se mira femeia apropiindu-se cu teama de canapea si uitandu-se cu atentie la duplicatul ei. Sunt eu?! Dar parca ceva ii lipseste. -Da, sunt clonele noastre, credeam ca ti-am spus. Nu conteaza. Vreau sa-i transmiti amintirea aceea. Asta ii lipseste, o amintire pentru a capata constiinta si a-si da seama ca exista. -Sunt din carne si oase! De unde ai facut rost de ADN-ul meu? -Te inseli. Pentru astea, nu a fost nevoie de nici un ADN. Exista, dar nu sunt reale. Exista pentru ca stau intr-un spatiu atemporal. Intr-un vid, intr-o gaura din timp, daca vrei sa-i spui asa. Eu le-am numit clone spatio-temporale. Timpul si spatiul sunt foarte asemanatoare. Sa luam de exemplu o ora. O ora are 60 de minute, fiecare minut 60 de secunde, fiecare secunda poate fi impartita in microsecunde, miimi de secunde, nanosecunde si asa mai departe. Poti imparti o secunda intr-o infinitate de bucatele temporale. Iar ca sa parcurgi aceasta ora ar fi practic imposibil, caci nu ai cum sa ajungi la infinit. Si totusi, orele trec precum secundele. Eu m-am oprit intr-o astfel de particica minuscula a timpului creand aceste duplicate. -Dar cum? Facu prietena ei uimita la culme. -Ei, asta-i buna! Isi iesi J din fire. Nu conteaza cum. Conteaza cand. Asta e tot, singura intrebare la care merita sa raspunzi. Si-i facu semn sa se uite spre batranul orologiu spanzurat de perete, cazut intr-un somn adanc. Arata fix ora 8. Femeia se uita la ceasul din poseta incercand inca sa se convinga ca nu e posibil, dar recapatandu-si calmul, spuse cu blandete: -Bine, ai demonstrat ce vroiai sa demonstrezi … -Inca nu, ii taie vorba J. Te rog, ii pui mana pe cap, te uiti in ochii ei, si incearca sa-ti imaginezi intamplarea aceea. I se vor transmite automat toate datele. Nu ii lua mult timp. Amintirea o socase. Acum nu i se mai parea cine stie ce. Copii tampiti. Dar atunci, cand esti la o varsta atat de frageda, totul e amplificat si ia proportii gigantice, care te marcheaza si chiar daca uiti, urmele raman, apar in viitor sub forma unor fobii si nu stii de unde ti se trage. Tocmai de aceea sunt psihologii, sa-ti extraga definitiv aceste amintiri din cap, si o data cu ele temerile. Din pacate, tot nu e suficient si orice s-ar zice, nimeni nu aflase sau dovedise concret ce este acest suflet si de ce raman tocmai acolo aceste urme.