Cochilii

Cat de naiv si de copil trebuie sa fii ca sa crezi ca oamenii sunt niste fiinte minunate? Buni intelegatori si frumosi. In ceea ce ma priveste, nu mai stiu ce sa cred. Cateodata merg pe strada si ii vad grabindu-se, simtindu-se importanti. In orice directie m-as uita vad numai masti. Mastile unor oameni nefericiti, singuri, rai si urati. Capabili sa faca atata rau dar in acelasi timp atat de vulnerabili. Ar putea fi striviti intr-o secunda ca niste insecte. Si totusi vulnerabilitatea asta ii face intr-un fel placuti. Viata este o loterie dar ei considera ca li se cuvine. Am vazut oameni care s-au prabusit din picioare fara nici un motiv aparent, bacterii carnivore care devoreaza pielea, tesutul, muschii in cateva ore, oameni ce au murit in chinuri groaznice sau a caror viata este o continua agonie. Pur si simplu mi s-a facut rau cand am vazut un barbat de 36 de ani plangand, smiorcaindu-se ca un copil, tremurand, cu nasul si saliva scurgandu-se pe barbie. Cat trebuie sa-l fi durut ca sa ajunga in halul acesta? Cata durere trebuie sa fi suportat sa devina o carapace fara suflet? Pustiu de tot ce inseamna omenie? Acum inteleg de ce s-a ajuns aici, inteleg de ce ne meritam soarta si de ce suferim atata. Dar oare si ei inteleg sau totul este in zadar?