Bianca IV

Eram singur, iar după două sticle de vin roșu, plîngeam. Aș fi vrut să mai vorbesc o dată măcar cu Bianca, să-mi explice de ce nu mi-a spus nimic înainte să plece. Nu mi-a fost niciodată frică de ea, era mult prea inteligentă ca să vorbească cu maică-sa sau cu prietenele ei, daca ar fi avut unele. Chiar și în fața unei sentințe de zece ani de închisoare, aș fi mulțumit s-o mai văd, aș sta în alta închisoare, numai pentru cîteva cuvinte rîrîite. S-o aud spunînd „briofa” măcar o dată. Nu eram sigur nici dacă fusese Adelina la mine. Voiam să mă urc pe bloc, să adorm la marginea vieții, să-mi dispară melancolia singurătății, manechinul să încerce să intre în mine, să mă apese somnul plasticului gol și al pietrelor cu care l-am umplut, să nu fiu singur în ultimul spasm, întins pe cimentul moale, lichid. I-am văzut într-o dimineață un picior prin fața blocului, era purtat de o mică rafală de praf, și eu am avut grijă ca măcar ea să nu mă părăsească niciodata. M-am oprit în fața ușii Biancăi, fără sa bat, mi-am băgat un picior prin cartonul alb. Am vrut să pășesc și cu stîngul, dar am căzut. Vecinul din dreapta a deschis ușa și a închis-o imediat, uitîndu-se cu milă o clipă la mine. Stăteam culcat pe spate, cu-n picior mai aproape de ea. N-am vrut să dau înapoi, am început să izbesc cu piciorul stîng pînă am făcut o gaură destul de mare ca să încap. M-am tîrît pe spate și am intrat. Era întuneric, geamurile erau acoperite cu smoală sau cu ceva prin care lumina nu putea trece. Am încercat să ajung la o fereastră, sau la o ușă care mă gandeam ca ar duce în balcon, însă nu era nimic. M-am așezat în genunchi și am plîns pînă cînd n-am mai avut lacrimi. Speram să iasă de undeva, s-o văd venind c-o lumînare, sau să-i simt numai respirația, încercam să mi-o imaginez, voiam ca amintirea să nu fie doar a lacrimilor lovind cimentul rece. Am mai așteptat-o mult, încercam să cred ca ea va veni, încercam să-mi mai storc o lacrimă, puteam scoate numai un geamăt fals. Credeam că mă mai pot masturba, dar nu mai reușisem asta de cînd plecase. Începeam să fiu sigur că Adelina era numai un vis. M-aș fi dus să vorbesc cu bunica, dar ea nu m-ar fi înțeles, s-ar fi speriat; am ieșit nervos, fără vlagă, cu dorința de a scăpa de ultima urmă de energie din mine. Urcam scările lovindu-mi mîna dreaptă de gratiile subțiri de metal. Cînd am ajuns la plastic, pielea de pe mînă se prelungea într-o mănușa umeda sîngerie fară degete. Aș fi vrut să fac un schimb de viața cu ea, așa că mi-am tras pielea de pe mînă și am așezat-o pe fața ei, apoi pe mîna ei dreapta. Un cuțit și ar fi devenit om, dacă și eu aș fi vrut să mă simt mai în viață. Nu trecuseră decît două luni de cînd am văzut-o prima dată pe Bianca. M-am schimbat mult, nu mai sînt ratatul care nu s-a sărutat niciodată, iar faptul că citisem Lolita înainte de a o fute, m-a scăpat de remușcări, le-a transformat în apogeul existenței mele. Încă mă gîndeam la cum de am reușit atît de ușor să o fac pe Adelina să vină la mine, mi se părea imposibil să se fi întîmplat, nu puteam să cred asta, încercam să am o cît de mică erecție, însa degeaba, asta de cîteva săptămîni. În următoarea zi mă puteam duce la școală, acolo aș fi putut vorbi cu ea. Aceeași bancă în care stateam singur, aceeasi clasă goală, cu rîsete și zîmbete false. Nu a venit la școală, nu a zis nimeni nimic de ea, doar -poate mi-am imaginat eu- profesorii strigau Lupu Adelina, oprindu-se în josul paginii și scriind cu ciuda data de 17 martie. Era ziua mea, numai eu știam de ea, credeam că e bine, la fel ca toți oamenii care gîndesc și au încredere în ei. Fac ce simt și încearcă să-i facă pe toți să creadă că modul lor de a trăi e cel corect, ca să-și mai distrugă din complexe, sau crezînd in el. Toți sunt la fel, nimeni nu a înțeles că toți sunt diferiți, toți niște nimici fără salvare, încep să creadă în ideile lor și le răspîndesc, crezîndu-se deținători ai adevărului. M-am dus în casă și am dormit pînă noaptea tîrziu. Era să uit și eu de ziua mea, aș fi fost mîndru de nihilismul la care ajunsesem. Eram același, timpul trecea, iar eu îmi așteptam moartea ca orice idiot, din ce în ce mai frustrat. Curaj nu aveam, nu puteam trăi așa cum aș fi vrut, moartea să-mi fie totul, totul sa fie nimic, frustrările-mi dispărînd printr-o viața libera. Un frustrat nefericit în tipare idioate, asta eram, degeaba încercam să scap de mine. Îmi trebuia puțin curaj și puteam avea totul, însa eram numai un prost. Așteptam și mă făceam să cred că așteptatul este normal, nimic nefiind salvator, perfect, totul era la fel, un amestec de plictiseli și cîteva secunde de viață. „Te plictisești de viață, doar idioții se văd într-un fel și atat”, așa încercam să gîndesc. Eu priveam înainte și vedeam deja cum s-ar fi terminat cu Alina, și asta era o idioțenie, dar eu o făceam, astfel îmi aduceam argumente pentru statul și plînsul în fața femeilor din ce în ce mai frumoase, însă mai neinteresante, de pe site-urile porno. Trebuia să fac cîteva lucruri simple, dar mă gîndeam că totul e complicat. E foarte trist să fii prost, nu știi ce vrei și motivele pentru care-ți trăiești viața atît de jos sînt atît de multe și atît de amuzante pentru cineva căruia i te-ai destăinui, însă n-o faci niciodată. Viața mea ar fi putut fi alta. Să mă fi trezit și să fi făcut tot ceea ce aș fi vrut, parcă simțeam asta și atunci uneori, dar n-am făcut niciodată nimic. Să mă fi dus și să fi vorbit cu Adelina, să o sărut și apoi să-i șoptesc că o iubesc. Ea să nu-mi spună nimic, apoi să-i mai șoptesc că totul s-a terminat. Să mă privească cu ochii săi oliv sclipitori, apoi să mergem la mine, să o iau de mînă cînd vine cațiva pași după mine și, fără sa vorbim, să mai facem ce am mai făcut, s-o mai vedem pe bunică-mea, să mă mai mintă că e fericită pentru mine, cum face și cînd spune că-și dorește numai ca apa din viața asta să fie la fel și pe cealaltă lume. Apa cu gust de clor pe care mă chinui tot timpul să o beau, caldă în cadă mă face să-i dau dreptate. Îi sărut sînii mici și o conving să nu plece. Ne îngrămădim în cada neîncăpătoare nici pentru mine și ne sărutam pe sub apă. Ieșim repede și ne plictisim cîteva minute, fumăm și ne întoarcem în pat, pentru ultima dată ar fi fost fericită datorită mie. -Nu vrei să stai la mine? -Chiar, nu mi-ai zis dacă ai frați. -N-am nimic, doar o mamă senilă. -Atunci, aș sta. -Stai? -Nu, că trebuie să plec să... -Dacă nu stai, sper sa nu mai vorbești niciodată cu mine. -Și chiar îți sunt așa de... -Da. -Bine. Nu mă... -Păi, nu, dar nu e vina ta, sper ca-ți plac glumele astea. -Ești un prost. -Știu, de asta vreau să mă schimb. M-ai ajuta dacă nu ai sta. -Poftim? -Te iubesc, dar vreau să am altă viață. -Ce viață? -Nu înțeleg nici eu ce vreau. -Atunci? -Atunci, sper să pleci. Aș fi văzut-o ieșind, fără să-și mai bage mîna în părul încîlcit, prin ușa de la balcon și m-aș fi dus în cadă relaxat și fericit, unde aș fi citit cu o cană de cafea alături. „Nu mai trebuie decît să vorbesc cu Alina și totul va fi cum am vrut. Dacă nu e chiar cum cred că e? Știu că e inteligenta, extrem de frumoasă, sîni incredibili, iar fundul nu mă interesează, chiar dacă e perfect. Ea ar sta la mine, ea ar dormi în inundația din baie, dacă apa ar fi caldă, iar ușa etanșa; ar merge cu mine și m-ar ajuta să mă sinucid în canalul tatălui meu, ea ar face orice, pentru că e diferită și lipsită de prejudecăți. Știe ca toate-s prejudecăți, pînă și băutul apei. N-am vorbit niciodată cu ea, stă în ultima bancă, tot timpul cu pălăria neagră peste părul blond, cred că vopsit și cu o eșarfă albastră, chiar și cînd nu poți respira în clasă de căldură. Vorbește despre nimic tot timpul, rîde mult și urît, toți idioții sunt îndrăgostiți de ea, citește, aproape în fiecare zi altă carte, cred că se plictisește ușor, sau consideră numai începuturile importante. Simt un fel de tensiune între noi, dar poate e ca aceea dintre o fată urîtă și mine, de care eu nu mă simțeam prea flatat, mai ales că aia uita să-și mai ia ochii de la mine, admirîndu-mă de la jumătate de metru concentrată. Cînd mă uitam la ea, își prelungea holbatul mult în spatele meu, ca după o clipă să se uite tîmp în ochii mei. N-o sa fiu un frustrat idiot în continuare, sau o să fiu și mai frustrat și mai idiot, o să încerc, măcar să nu stau mulțumit într-un purgatoriu lipsit de chinuri, ca majoritatea.” I-aș fi dat un mesaj Alinei, iar ea, indiferentă, mi-ar fi răspuns simplu, spunîndu-mi că nu știe ce să zică, și atunci mi-aș fi luat halatul roz de baie și as fi coborît pînă în întunericul umed și înăbușitor al subsolului, acolo m-aș fi oprit unde s-a oprit și tata, încercînd să scap de mine, simțind că suferințele îmi sunt prea slabe, știind că fericirea ne este imposibilă. Cravata roz pe care mi-aș fi făcut-o din cordonul de la halat nu m-ar fi ajutat, cîrligul agățat norocos de care tata-și prinsese un nod al cauciucului fusese rupt. Aș fi coborît în mizeria stătută din canal, în apa poate destul de adîncă, ca cea din visul meu. O moarte simplă aș fi vrut, să mă afund în abis, fără speranță de răzgîndire, gaura canalului, singura ieșire, mi-ar fi fost imposibil de găsit. Nimeni nu s-ar fi uitat la mine, cum nici eu n-aș fi putut vedea soarele printr-un start gros de gheață, doar cimentul cenușiu m-ar fi înțeles și mi-ar fi distrus visele. Aș fi vrut să mă afund într-o mulțime de șobolani înfometați, să-i strivesc sub picioarele goale, să le simt consistența moale și alunecoasă, sau flăcări arzînd mocnit să se înalțe, dacă mi-aș fi aprins bricheta, cînd am văzut că apa fusese scoasă. Aș fi coborît pe scara ruginită care se mișca la fiecare pas, pînă cînd aș fi ajuns la capătul ei. Aș fi stat cu mîinile agățate de ultima bară și m-aș fi legănat. Totul ar fi fost mult mai plăcut, aș fi murit singur, m-aș fi simțit mai mult timp în viață, totul depinzînd de înălțimea de la care aș fi căzut. M-aș fi lăsat ușor pe spate, împingîndu-mă în perete cu ambele picioare. Aș fi căzut pe cimentul uscat, unde, de data asta, m-ar fi așteptat Bianca. Nu s-ar fi mișcat, fața i-ar fi fost afundată în ciment, părul i-ar fi fost cleios, răsfirat în trei codițe lipicioase, rochia albastră pe care i-o știam, pe care parca o purtase dintotdeauna nu-i mai acoperea decît spatele, piciorele negre strălucimdu-i în flacăra brichetei. N-aș fi avut curaj să o mai ating, m-aș fi masturbat încontinuu, aș fi privit-o obsedat ore, ca atunci cînd gazul brichetei s-ar fi terminat, să știu că am văzut absolut tot. Aș fi murit alături de singura pe care am iubit-o cu adevărat, care n-a fost numai o obsesie, sau o idee. Era totul. Am fi tăcut cînd mama și ceilalți ar fi strigat după mine, sau cînd mama ei ar fi chemat-o acasă. Nimeni n-ar fi coborît, o inundație mi-ar fi prelungit viața, sau cîteva picături, însă degeaba aș fi lovit în țevile de metal, oricum le-aș fi atins foarte usor, ca să nu audă nimeni. O iubeam mai mult decît libertatea, însă aș fi aflat că o iubeam mai mult decît mă iubeam pe mine. Totul ar fi fost altfel dacă Alina mi-ar fi spus altceva. Am fi vorbit fără rost despre nimic și ne-am fi îndrăgostit de nimicurile complicate ale fiecăruia. Eu aș fi făcut o obsesie pentru ochii ei castanii și profunzi, pentru sînii pe care i-aș fi văzut plutind, nu într-un vis, formați de nori, ci în cadă. Am fi știut totul, am fi fost singurii fericiți continuu. Ea ar fi fost imposibil de înțeles, ar fi avut mii de fețe și mii de stări, întotdeauna false, și uneori sinceră cum nu poate fi nimeni. Atunci ar fi avut toate defectele care mă scîrbeau, însă ar fi fost perfectă, toate o făceau unică, eu începînd să accept defectele și la ceilalți. Nimic nu mă mai interesa, numai ea și nimicurile ei. Dacă ea ar fi spus cuvintele unei babe, dacă le-ar fi repetat încet și ironic, eu m-aș fi îndrăgostit puțin și de baba care spusese cuvintele alea. Bunică-mea ar fi spus că un vecin e sclerozat, atunci cînd stătea cu un covor în mînă lîngă poarta metalică de bătut covoare, unde era mașina lui parcată, iar cînd ea a repetat, bătrîna mi s-ar fi părut o ființă tolerabilă, cu sclipiri de femeie interesantă. Am fi stat tot timpul împreună, fără să ne înțelegem și fără să ne putem plictisi, iar eu nu mă puteam enerva niciodată. Nu conta ce făcea, făcea totul, iar eu vedem în orice un motiv de-a o iubi mai mult. Am auzit că li s-a mai întîmplat unora să creadă c-au simțit ce-aș fi simțit eu, doar își imaginau. În prima zi am fi ieșit pe bloc, am fi fumat și-am fi dat foc manechinului, mi-aș fi tatuat tricoul cu smoala de pe pietrele pe care, după extaz, pășind de pe-un bloc pe altul, le-am fi aruncat în geamurile mașinilor și ale balcoanelor închise. Am fi știut că suntem mai liberi ca toți, și am fi fost mulțumiți, orbiți în fața limitelor pe care nu le depășeam. Făceam tot ce voiam, visele noastre fiind legate numai de noi. Știam cum am apărut, care era scopul vieții noastre, zeul nostru, viitorul nostru și faptul că am fi fost singurii fericiți, imuni la tot din afara noastră. Mama n-ar mai fi existat, doar ea și diferitele locuri unde ne prefăceam că facem copii. Nu puteam face asta tot timpul, limitele noastre ar fi existat, totuși, erau cele fizice, însa restul era infinit. Am fi citit împreună limitați, visători, fiecare pe ai săi, și eu n-aș fi scris, și nu aș fi înnebunit, și nu m-aș fi sinucis cu o secundă după ce i-am dat un telefon soră-mii, care trebuie să fi venit și cred că mi-a și citit viața, poate chiar a încercat s-o publice. Poate va fi o carte unică, poate că nu au mai scris ratați idioți cărți, poate nu s-a mai născut un idiot care să poată scrie ca mine. Îmi vor urma exemplul alții care gîndesc ca mine, încurajați de succesul posibil al prostiei ăsteia. Astfel se va forma un nou curent, la fel cum au fost unele în care scriitori, cărora le era aproape imposibil să se exprime, scriau și erau apreciați.