Vers alb

Asta s-a întâmplat într-o marți, la sfârșitul toamnei, când, după ce-am stat câteva ore la bibliotecă, m-am întors acasă pe la opt, cu autobuzul. Traversam podul din Nicolina când am văzut două fete micuțe, singure, mergând spre casă. Una era îmbrăcată într-un palton roșu, era blondă, iar cealaltă într-un hanorac alb și avea o glugă cu două urechiușe. Avea blugii tot albi. Următoarea zi, la fel, am stat la biblioteca toată ziua, am citit Justine și m-am abținut cu greu să nu mă masturbez în camera niciodată goală. Mergeam, totuși, constant la baie. Peretele închis într-un unghi ascuțit era un fundal bun pentru muia pe care o luă fătuca grăsuță ce-și dorea să ajungă la Paris. După ce o auzeam țipând pe femeia bună și exagerat de enervantă cu strigătele ei continue ca e deja prea târziu și că ar fi bine să ne pregătim să plecăm, citeam concentrat ultimul paragraf, reluându-l de câteva ori știind că o să-mi fie ultimul până pe scaunul din autobuz sau mult mai plauzibil până acasă, pășeam visător fericit până în stație. Parcă pluteam, fără să-mi pese de nimic, și oamenii pe lângă care treceam îmi zâmbeau cu toții. Era tot opt și ceva când am trecut peste pod, iar aceleași două fetițe singure erau pe la mijlocul lui, în dreptul bisericii. M-am spovedit odată acolo. Nu mai țin minte, poate că ne-a luat pe toți și ne-a supus la interogatoriul simplu, la care era deajuns sa spun în gând că sunt vinovat, aproband orice intrebare deloc exagerata ne-ar fi pus. Eram mici, nu ne intreba de masturbare, nici măcar folosind eufemiseme ca „saritul gardului”, la care unul inocent a raspuns odată că el n-a sărit, fără să se gandeasca la ce insinua preotul parșiv, iar noi râdeam în spatele lui, nici să întrebe daca ne descurcăm la școală, dacă suntem buni la calculatoare, asta din cauză că pe vremea aia nici nu prea erau. Cred c-am mers cu aia de religie dintr-a-ntaia, care ne spunea povești despre Filofteea, fata cu topor implantat în cap de taică-su pentru c-a dat merinde unor cerșetori, în loc să i le aducă lui unde muncea la câmp, altele în care unor fetițe li se tăiau mâinile pentru chestii minore și alte istorisiri care ne făceau s-o iubim cu toții și să facem cu rândul la ținutul femeii de mână când treceam calea ferată, cum aveam ultima oră cu ea. Nimeni în față și nici în spatele lor. Doar ele două. Nici mașini nu prea treceau la ora aia. Și în prima zi mă gândisem că aș vrea să le răpesc pe amândouă, să le bag într-o mașină și să le violez toată noaptea, dar de data asta coincidență m-a făcut să vreau să fac mai mult decât doar să le privesc și să mi le imaginez în lanțuri și rugându-mă să le cruț. Să le aud plângând și să le sodomizez folosind sângele ca lubrifiant nu părea ceva imposibil. Am coborât în prima stație și am alergat până la capătul podului. Le-am așteptat sub pod, privind încontinuu în sus, observând degetele subțiri ale uneia pe balustratda. Fetele vorbeau despre futut, sunt sigur că vorbeau despre asta. Le-am auzit în alea două secunde când au trecut pe lângă mine chicotind și spunând că profesorul lor de geografie e bun. Mi-ar fi fost atât de ușor să le iau pe amândouă și să le violez sub pod, dar mi-am zis că am nevoie de un plan mai bun, să nu greșesc cum a făcut în trecut un ratat scârbos. Era unul care, săracul, a ajuns să picteze icoane în închisoare. Era cam timpul să iasă în acea perioadă, dar chiar dacă făcuse atât de puțini ani pentru o crimă, nu m-a impulsionat povestea lui să acționez. Totuși, opt ani sunt mulți. Era vecina lui de vreo unșpe ani pe care o violase atunci. Aș putea să spun adevărul despre ceea ce s-a întâmplat. Îmi dau seama că Vremeră e un prieten mai bun decât mine. Eu îl vreau pe Zaglabie alături de mine. Mă simt trădat. N-a mai trecut pe aici de câteva luni. La început îmi aducea țigări, vorbeam constant despre cum o să fac recurs și totul se va rezolva. Vremeră nu a spus nimic de mine. Sunt sigur că nimic nu mă mai poate salva, și când va veni vremea să recunosc totul, o voi face, toți vor citi ceea ce scriu. Acum îl vreau lângă mine pe Zaglabie. Le-am lăsat să treacă râzând, făcând niște comentarii rutacioase despre mine și le-am privit convins că în următoarele zile voi afla cu exactitate ceea ce au spus. Și am aflat. Eram fericit alergând spre stația care mă va lăsa în camera mea, unde e atât de cald, unde cu o foaie în mână o să-mi fac un plan. Am astaptat mult în frig un autobuz. Înghețând mă imaginam lângă cele două fetițe, incalzindu-mi mâinile de sânii lor sau avand-le lipite de puful mătăsos al pizdulicilor și auzindu-le țipând disperate, plângând în hohote și implorând milă. Același autobuz îmbuibat cu muncitori obosiți. O femeie îi spune alteia cum e dânsa asistentă într-un spital și cum lucrează acolo de vreo cinșpe de ani. Nu vrea să se mute nicăieri, cu toate că ar putea, dar zice că s-a obișnuit. Mă sprijin de femeia căreia-i vorbește și vreau să o lovesc. Cum toți se împing, îi dau un cot în coaste și încep să mă împing ăi eu prin mulțime până în față. Femeia țipă de durere, eu mă întorc în timp ce merg spre șofer, o privesc și-i spun că-mi pare rău, dar cobor la prima. Nu coboram. Ea își înghite înjurăturile și o ascultă în continuare pe femeia care stă jos și-i povestește despre cum nu-și prea vede ea fiicele, că lucrează după amiază, iar fetele nici nu ajung acasă când ea pleacă. Mă gândeam că ar fi trebuit să mă abțin, dar nu suportam ființă grasă mormăind ca un pește strivit, ținând predici despre cât de important e să fii mulțumit de viața ta simplă. Am coborât la mine-n stație și am alergat eliberat până acasă. Mama se uita la televizor, nici nu m-a auzit când am intrat, tata se uită pe internet la un ziar prost și nici el nu m-a băgat în seama când am trecut pe lângă masa din sufragerie, de sub care mi-am luat niște foi albe. Știam dinainte ce-o să fac, totul era simplu. De foi aveam nevoie doar ca să simt că totul a avut un început. Am desenat mașina lui Zaglabie, am schițat balustrada podului în fundal și până dimineață nu am făcut decât să înnegresc foaia. Apăsam disperat atât cât să nu rup hârtia, acum doar o pată neagră. Pe la cinci l-am sunat și i-am spus că vreau să vorbim despre ceva important. Am ieșit din casă și m-am întâlnit cu el în parcul din fața blocului său. Bătrânul de jos abia murise de vreo două zile. Femeia lui va pleca probabil, la fel cum a plecat și baba care stătea exact sub apartamentul lui, ca să nu moară singură, să moară înconjurată de oameni care-i doresc o moarte ușoară și rapidă. Zaglabie stă într-un bloc cu patru apartamente, un bloc vechi din Ciurea. Lângă, tot la etajul unu, are vecini o femeie cu doi copii. Femeia e acasă mai tot timpul, soțul îi e șofer pe TIR, iar cei doi copii sunt destul de speciali. Băiatul are vreo cinci ani și e puțin înapoiat, iar fetița are cam doi ani și vorbește mai bine decât frate-su. Zaglabie e singur la părinți, cu taică-su plecat în Grecia și maică-sa de curând plecată în Franța, unde e asistenta medicală și-i mai trimit ei unoeri bani de droguri și alte nimicuri. Nu i-am spus din prima ce voiam să fac, doar i-am zis că am un plan magnific de care-s obsedat și că o să i-l spun și lui la momentul potrivit. Degeaba a încercat el să mă convingă să-i spun ceva, măcar să-și facă o idee. Am urcat la el, a scos o sticlă de votcă și am vorbit până am adormit amândoi în vomă pe parchet. Noi suntem prieteni de mult, de când stăteam în locul femeii de vizavi. Avem amândoi saptișpe ani, suntem virgini, iar prietenii mei sunt și prietenii lui. Învățăm la licee diferite, el la un industrial de căcat de prin Bularga, iar eu la Racovița, cel mai bun liceu din Iași de departe, sau nu de foarte departe, dar un liceu unde să nu te fi futut niciodată la vârsta mea nu-i un lucru atât de rar întâlnit. La Z. e altfel, acolo băieții se fut de pe la paișpe ani, iar fetele chiar și mai devreme. Eram sigur c-o să fie de acord cu planul meu. Plutim beți și râdem descreiarați, indiferenți la durerea femeii de jos și a celorlalți enoriași veniți să-l sărute pe buze pe cadavrul ciung și cu o icoană cu un scuipat de-al meu pe fața femeii cu prunc încă virgin, pur ca și mine. Ușa era deschisă, și înainte să urcăm la el, am fost și-am văzut puțin cadavrul, înainte să-l lase prada viermilor în cimitir. De mult nu-l văzusem pe moș bărbierit. De obicei îl salutăm, și el îmi repetă aceleași cuvinte de fiecare dată: “te duci la Radu. Nu-i bine doi pe aceeași femeie, nu-i bine”. Nu înțelegeam exact la ce se referea, da’ mă gândeam că știa că merg să fumam, și poate Maria era pentru el femeia noastră. Nu-mi prea păsa. Doar când eram odată spart și el, în tricou, cu brațul amputat, mi-a spus aceleași cuvinte, atunci m-am speriat și am fugit înapoi în casă, cu Z. râzând în urma mea. Băteam în ușă disperat, pentru prima dată ușa fiind închisă. Z. e acasă tot timpul. Joacă World of Warcraft. Nici măcar nu știu cum arăta jocul. A venit și mi-a spus că totul e în regulă, să mă opresc din apăsat clanța și să mă calmez. Mi-am revenit în scurt timp. Ne-am trezit mahmuri după-amiază și atunci i-am spus că vreau să ne plimbăm cu mașina în seara aceea. A fost de acord, doar să conduc eu. Tatăl lui Z. folosea o dubă pentru magazinul pe care-l avea înainte de-a fi plecat în Grecia. Acum mașina stătea parcată în curtea din spatele blocului, plină de găinaț și de praf, cu roțile dezumfalte. Am împrumutat o pompă de la femeia care scăpase de cadavru cât noi vorbeam despre cum am putea s-o luăm pe Ioana, fata de care-i Z. îndrăgostit de vreo doi ani, s-o sechestrăm puțin, s-o legăm și s-o ținem în pod, s-o violăm, totul descris într-un mod foarte detaliat, cu noi râzând și crezând în posibilitatea unor astfel de acțiuni, dar amândoi fiind conștienți că celălalt crede că totul e numai o glumă, însă știind că pentru noi nu-i chiar așa. Fiecare roată se ridică de pe jantă. Pompam disperat, știind că totul ar putea fi perfect. Încă o oră și am fi putut să fim cu mașina în Nicolina. Duba a pornit de la prima încercare. Totul era ciudat, cum mașina lui taică-miu, cu care merge constant, aproape de fiecare dată are nevoie de o încălzire de vreo câteva chei, iar asta a pornit așa. Am dat înapoi și mașină se mișca, totul era în ordine. De condus am învățat de la taică-miu, care, de fiecare dată când mergeam la bunică-mea, când scăpăm la un drum de țară, mă lasă pe mine să conduc, ca să prind experiență pentru când o să dau de carnet. Maică-mea nu conduce niciodată, chiar dacă are carnet. Și-a propus să nu-l mai care pe taică-miu acasă beat, el fiind cam reclacitrant în momentele alea, iar el se gândește la mine ca la o varianata bună pentru condus când mergem undeva și vrea să fie beat-fericit. Am deschis poarta și am scos mașina din curte. Ne-am urcat și am pornit mergând cu zece kilometri pe oră spre Podu Roș. Aveam cam o oră timp să ajungem, nimeni nu ne grăbea. Am coborât să iau o sticlă mică de votcă și ne-am continuat drumul în reluare. Z. adormise în alea cinci minute cât am intrat și am ieșit eu din bar. Eram beat și fericit, indiferent față de tot, cu excepția ideii obsedante și a dorinței de a fi un tovarăș demn de respect pentru Z., care dormea buluc cu capul sprijinit de geam, cu salivă prelingându-i-se pe tricoul albastru, cu o pată mai închisă sub gulerul cu anchior, care se tot marea. A vomat puțin când l-am trezit brusc, evitând cu destul de mare noroc un accident. Cum era doar șapte și un pic, mi-am zis să mă mai plimb până la gară, poate aș fi văzut vreo curvă care să mi-o sugă și să scap de imaginea fetițelor care plâng și mă imploră să nu le mai violez încă o dată. N-am văzut nici una, poate a trecut vremea când veneam de la țară cu taică-miu și curve invizibile pentru mine îl făceau să-i spună unuia care se afla în mașină cu noi ca fetele au ieșit la stradă. Poate erau și de data asta, ca și în trecut, și eu nu le-am văzut. Poate. Când să urc pe pod, veneam cu vreo sută la oră și nu mi-am dat seama de distanța exactă și era să intru în trotuarul care desparte străduța în două, pentru aia care urca simplu la dreapta și pentru aia de pe contra-sens. Atunci s-a trezit Z. și a vomat puțin mai mult ca prima dată, prelungindu-și pata de salivă până la șorțul crem cu urme de spermă întărită pe el. Era opt fără ceva. Am parcat la baza podului și am coborât din mașină cat mai repede, abținându-mă să nu-i urmez exemplul aluia. Lui Z. îi era destul de rău și l-am lăsat să-și continue împrăștierea vomei pe geam și pe el. Picura puțin. Pe pod nu vedeam oameni. Poate fetele n-or să meargă prin ploaie și-or să ia un autobuz. Mă gândesc numai la asta, sprijinit de balustradă, dar mă uit și la dubă și mi-l imaginez pe Z. zvârcolindu-se pe scaunul lui. Mi se pare c-a slobozit un șuvoi de apă pe geamul din dreapta. Mă așez pe bordura, cu capul acoperit cu o margine de fular și le aștept. Sunt din ce în ce mai sigur că n-o să vină. Lacrimi mi se preling pe față, amestecându-se cu ploaia din ce în ce mai puternică. Și ce-am să fac dacă o să vină? O să le bag în dubă și-o să le violez? Nu eram atât de sigur de curajul meu când mă gândeam cum o să le prind pe amândouă și-o să le car de mijloc, paralele cu solul până la mașină. Cum așteptarea se prelungea, cum eram aproape sigur că n-o să mai vină, mă simțeam ca un zeu, capabil de absolut orice. Să alerg după autobuz și să ajung o dată cu el în Nicolina, de unde să le car tot podul zbătându-se nu era prea greu pentru mine. Nimeni, în afară mașinilor, nu trecea podul. Frustrarea și conștientizarea puterilor nelimitate mă fac să plâng disperat și să mă înec. Mi-am amintite de votcă și încerc să beau. Sunt un ratat desăvârșit. Dacă fetele o să fie la mine în dubă, viața mea o să capete un sens. Și nu vor fi doar ele două, va fi mult mai mult. Nu doar sex, ci și imaginea demonică, de care voi fi atât de mândru, care mă va schimba complet; voi păși altfel printre colegi, voi fi zeu, fiecare secundă va putea să-mi fie ultima, la fel cum fiecare-mi e încă o secundă adăugată la raiul desăvârșit. Cine și-ar dori mai mult de două fete delicioase? Mămici nasoale plângând la știri, grupuri de vecini amenințând și alte bătrânele povestind despre calitățile fetițelor. Învățătoarea intervievată, sau mai degrabă profesoare, căci fetele-s destul de mari. Bunici în lacrimi, tați sinucigași. Asta cu tatăl sinucigaș n-o înțeleg. Vremeră a omorât el fetița aia, a ținut-o apoi în boxă, unde polițiștii n-au găsit-o, unde polițiști n-au găsit-o, după ce au cotrobăit pe acolo, apoi a scos-o și-a aruncat-o din covorașul făcut sul în tomberon. O zi specială pentru tânărul gunoier a fost aceea în care a găsit cadavrul fetiței. Taică-su, după ce a aflat sentința în glumă pe care i-a dat-o un judecător, s-a hotărât că e un gest perfect convenabil să se sinucidă. Da, decât să-și ia o fetiță pe care s-o fută, sau o altă soție, dacă aia s-ar fi sinucis, sau dacă n-ar fi suportat fața femeii ce semăna prea mult cu fiică-sa, mai bine se sinucide, e cu conștiință mai împăcată. Dar să nu-l omoare pe ăla? Cum să nu-ți faci un scop în viața din a-l omorî pe Vremeră? Îl aștepți și cinșpe ani și-l omori. Dar erau doar opt. Ce-ar fi vrut mai mult? Era un scop demn și și-ar fi trăit viața intens. Au descoperit la autopsie și urme de spermă diferită de-a lui Vremeră. Încă un motiv să nu fie curvă sinucigașă. Sau poate credea ca micuța fetiță e curvă, si a fost un accident? Scârnăvie bolnavă.Poate îi era frică c-o să ajungă ca fii-su, un ratat care a uitat oarecum de sor-sa, sau că nevastă-sa, care se întâlnește cu un alt bărbat, probabil nu pentru că și-ar dori o altă fetiță. Se putea poate și mai rău decât sinucidere. Să se întoarcă Vremeră acasă la părinți, în același bloc cu ei și să trăiască ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să-l mai cheme la o bere și să se chinuie să-l accepte ca pe un om reeducat, care și-a primit pedeapsa binemeritată și să-l ierte, creștinește, și să-l mai tachineze, totuși, dacă nu pentru crima comisă, măcar atunci când se uită la meciuri, de cumva țin cu echipe diferite. Legea și-a făcut datoria, viața merge înainte. Nu-i ca și cum el n-ar fi greșit niciodată. În cazul meu n-o să găsească nici un cadavru, iar bărbații nu se vor spânzura cu bucăți de cabluri. A trecut mult de când speranța îmi dispăruse. Cu hainele ude, cu tenișii în micul pârăiaș de lângă bordura mă hotărăsc să termin sticlă. Știu c-o să vomit, dar nimic nu-i mai bine decât să mă schimb de mine din starea asta. Mâine o să mă chinui să merg, o să vomit de câteva ori și când o să mă trezesc. M-a sunat maică-mea de trei ori. Să-mi sugă pulă. “Mamă, n-o să ajung astăzi acasă, sunt la Laura, nb!” – mesaj care odată trimis m-a eliberat și mi-am borat pe genunchi. Nu știu nici o Laura, doar o verișoară pe care, când ne jucăm de-a nunta, cu sor-mea preot, îmi aduc aminte c-am sărutat-o. “Vreau ca în filme”, i-am zis, iar ea a refuzat. N-am mai sărutat nici o fată de atunci, de la cinci ani. E complicat să ajung la Z. Mă ridic și încerc să mă sprijin de balustradă, să pășesc de-a lungul ei până la mașină. O femeie c-o umbrelă neagră trece grăbită pe lângă mine. Abia o puteam vedea. Dacă au trecut fetele? Sunt un distrus. Cad în genunchi și plâng. Vomit a treia oară și simt că mi-am revenit puțin. Deschid portiera, fac un pas în spate, mă concentrez și reușesc să urc. Mirosul acru gălbui m-a făcut să vomit și ultima picătură de votcă și suc gastric. Aici seara mea s-a terminat. Următoarea zi eram tot în mașină, doar că acum eram în spatele blocului lui Z., cu el tot în dreapta, la fel cum îl văzusem când m-am întors de pe bordură, doar aerul era înțepător și respirabil, fiind obișnuit cu mirosul dulceag și bucățile de carne de prin nas și cu turtă de vomă lipită de față. Am vomat când m-am văzut în oglindă, dar aș fi făcut-o oricum dacă m-aș fi mișcat cât de puțin.