Clubul rataților idioți frustrați terminați

Eu m-am schimbat. Vreau să fiu adevăratul ratat. Viața nu are nici un rost dacă o trăiești pentru un scop de rahat. Voi trăi ca și cum fiecare secundă e ultima. Asta știu toți, dar ei nu știu că moartea este scopul suprem. Să nu treacă o secundă fără ca eu să nu mă gîndesc că viața nu are nici un rost dacă nu o trăiesc la limită. Să fac absolut totul știind că nimic nu e anormal, absurd, numai viața trăită la fel ca toți este cea mai mare prostie. Niciodată nu ma voi schimba, limitarea mea va fi în absolut. Este numai o idee, o propoziție, e propoziția limitării perfecte. Este o limitare mult deasupra lui dumnezeu și a oricăror limitari. Nu am nimic, nu vreau nimic și zic asta pentru că nu pot avea nimic. Sunt ratatul care și-a gasit destinul, necomplexat și liber, ăsta sunt eu. Toți au idei, toate sunt corecte, la fel cum toate sunt niște gunoaie pentru limitare. De ce să fiu un ratat limitat ca toți, în loc să fiu un ratat unic? Limitarea este universală, nu este nimeni deasupra ei, chiar dacă majoritatea nefericiților nu cred asta. Lucrurile adevărate nu sunt cunoscute de mulțime, daca ar fi, toți ar fi diferiți, nu ar exista grupuri, societate, locuri de muncă, viața programată. Oamenii sunt liberi, toți sunt nebuni, dar numai unii ajung în ospicii. Complexele și ideile i-au marginalizat, în loc să ne fie exemple, ne complacem în mediocritate, în nefericire. Nu există viață atunci cînd nu gîndești ca ei. Libertatea ne face unici, dar nu o acceptăm, ne ducem spre moarte resemnați. Ar trebui să le fim superiori animalelor, ar trebui să fim liberi, să gîndim pentru noi, să conștientizăm că viața trebuie să fie lipsită de reguli, de constrîngeri. Voi fi singur în nebunia mea, voi fi nefericitul care nu va spune nimic nimănui, voi fi nefericitul care îi va face pe idioții majoritații să fie fericiți în mizeria gîndirii lor. Sunt un șobolan fricos chițcar ce se viseaza scriind o carte. Ea va fi despre tot ce n-a fost scris vreodată. Stai c-o carte a unui ratat în mînă și aștepți să ai revelații, dar ai prea mult de așteptat, totul stă în ultimul cuvînt, dintr-o alta carte, un album cu nume de morți și cu trei cuvinte despre viața lor. Să amesteci cuvinte, să nu trăiești nimic, mai bine-ți bagi pula-ntre degete și aștepți trist schimbarea la față. Dar încă nu scriu o carte într-o carte, încă nu visez, adormit sunt de mult, doar îmi imaginez că sunt un nimic treaz. Eu nu vreau să schimb societatea, să le fiu unor idioți de folos, să fiu un exemplu copiilor, să încerc să-i fac pe toți să vadă adevărul din credințele mele, vreau numai să cred eu în ele. Idiotul care-mi va fi citit cartea, publicată va fi doar cînd voi avea eu pe strada editurii o editură, va trebui să se mulțumească numai cu ideea falsă din a doua propoziție a paragrafului. Dacă totul e nimic, nimic e totul, doar limitații nu văd egalitatea dintre capitolul ăsta, sau primul și unul din „Bătrînul și marea”. Nimeni nu știe nimic, numai unii cred foarte mult în ceea ce zic și-i fac și pe alții să creadă că e ceva acea idee. Acceptă și aleargă spre mine, numai noi printre mașini, cîțiva kilometri în fiecare seară, săptămîna asta e a mea; geamuri cu lumini intermitente și semafoare încontinuu roșii, toate invizibile, numai ziua știu că totul trebuie să fi existat și în întuneric. Știu că e o prostie, în fiecare noapte ne întîlnim mai departe de casa mea, dar ea încearcă să-mi spună că tot ea mă iubește mai mult, doar că are un alt mod de a-mi arăta. Ne aruncăm în iarba fraged uscata și ne sărutam, nici nu vrem mai mult. Visăm, ea are mii de gînduri, eu încerc să i le ghicesc. Stăm îmbrățișați, pînă cînd soarele ne trezește și ne deschide pleoapele, iar noi continuăm să vorbim despre nimfete nihiliste, care se vor forma în școala ei de feministe. Ne întoarcem acasă, apoi stăm în aceeași bancă și continuăm jocul codat. -Să știi că am început și eu să mă uit după nimfete. -Eu sunt un pedofil abstinent. Abstinent de la pedofilie și de la imagini porno cu fetițe, nu găsesc niciodată, doar privesc ca Humbert Humbert nimfete. Cam toate sunt nimfete. -Ba nu! -Sînt foarte multe, chiar dacă nu-s tot timpul, uneori sînt. -Te pricepi? -Mai vorbesc uneori cu nimfete. N-au cum să fie tot timpul nimfete, dar cînd sînt în preajma mea, sînt. -Le vezi pe stradă și începi să vorbești cu ele? -Da, apoi le dezbrac și le violez, dar să nu spui asta nimănui. Nu e ceva imoral în asta, nu? Nimfetelor le place, mie la fel. -Bine…cu ce nimfete ai vorbit? -Chiar am vorbit cu una, aia chiar vorbea, iar imaginația ei era superioară oricărei nimfete posibile. Și a mai fost ceva mai interesant cu alta. -Ceva interesant… -Poate am să-ți spun vreodată. Și nimfeta aia are noua ani, e o țigăncușa frumoasă, cu vocea subțire și suava, ori certăreață, ori supusă și cumva vicleana. Nu pare a spune niciodată chiar tot ce vrea. Atunci mi-a povestit despre un boșorog, care are o casă, una părăsită de cînd eram eu mic, însa mi-a zis că el a cumparat-o. Mi-a spus atunci că l-a ajutat pe bătrîn la curățenie, i-a făcut focul, i-a făcut de mîncare și el i-a dat foarte mulți bani. Mi-a povestit cum se uitau ei la filme, iar ea îi traducea din spanioală în engleză, asta fiind limba în care se înțelegeau, el fiind italian. Am mai întrebat-o cîteva lucruri, pîna mi-a marturisit că a și dormit o dată cu el. Nu mi-a zis exact ce au făcut, mi-a dat cumva de înțeles că doar au dormit, dar eu, băiat inteligent, trebuia să-mi dau seama că minte. O nimfeta perfecta. -Aș vrea să vorbesc și eu odata cu ea. -Oricînd, mergem la bunică-mea și putem vorbi cît vrem cu ea, se plimbă prin sat tot timpul. Maică-sa e plecată în Spania, taică-su-i un bețiv ratat, iar ea e o fetiță fericită, toți din sat o cunosc și o cheamă să mănînce la ei, o spală și au grijă de ea. -Și ai vrea s-o…fuți? -Aș vrea să fac dragoste cu ea. Să stăm pe o pantă abruptă într-o padure, la picioarele noastre să se întindă o prăpastie infinită, iarba fragedă să ne facă să visăm. Să stăm unul lîngă altul, să stea deasupra mea și să încerce să mă lovească, apoi să ne rostogolim pîna aproape de prăpastie, dar să nu ne oprim. Totul să se sfîrșească într-un sărut fară sfîrșit. Să-i simt limba micuța împotrivindu-mi-se, dinții care poate încă îi mai sunt de lapte, picioarele subțiri negricioase încercînd să-mi împiedice mana ce urcă spre fustița ei vișinie, care-i acoperă genunchii strîmbi. Stăm singuri în adîncul pădurii, soarele puternic de amiază incearca sa ajunga pînă la noi. Ea luptă cu mine, nu are nici o șansă, degeaba ar țipa, poate că nu știe asta, poate că nu vrea. Mă opresc și o las să mă pălmuiască. Stă deasupra mea, cu chiloțeii, a căror culoare n-o știu, pe pieptul meu și nu se oprește. Eu rîd și îmi așez mîinile pe picioarele ei fierbinți. Se oprește și-și apropie buzele țuguiate de ale mele, alunecîndu-mi cațiva centimetri de pe piept. O las să încerce să-mi străpunga dinții, o las să mă lingă ca un cățelus fericit pe față, pe gît, pe piept, cînd, prin chiloțeii ei portocalii, simte erecția mea. Se ridică, se așează pe picioarele mele, eu vreau s-o văd și ma sprijin în coate. Privește spre șortul meu și cu o mișcare rapidă mi-l trage sub fusta ei. Prin chiloții aproape invizibili îmi simte cu ambele mîini penisul. Se uită în ochii mei, dar nu găsește nici o aprobare, asta neîmpiedicînd-o să continue jocul. Se uită din nou la mine, iar eu îi spun să se apropie. Cu mîna stînga o scap de șnurul inestetic al chiloților și o împing peste mine cu dreapta. Ea, împiedicîndu-se de picioarele mele, cade pe așternutul de mușchi al copacului care ne-a salvat de la căderea în abis. Mă dezbrac, în timp ce sunt excitat la culme de imaginea de sub pînza vișinie. Ea se dezbracă în același timp cu mine și se lasă pe spate, cu fața spre cerul lipsit de nori ascuns printre frunzele castanului. Îi simt labiile cu degetele și apoi o fac să țipe cînd încerc să o dezvirginez. Cu toate că o doare, se uită cu ochii înlăcrimați la mine și îmi spune să nu mă opresc. Totul dureaza cîteva minute, în care ea țipă și tremură incontinuu. -Apoi iți scoti o țigară și o fumezi, nu înainte de a te arunca în prăpastie împreună cu ea. -Să știi ca tot pe tine te doresc mai mult. -Aham… cum mă vezi pe mine? -Stăm în bancă, profesorul de romîna intră, uite-l, iar eu mă joc în chiloții tăi toată ora, apoi mă fac că scap o radiera și îmi folosesc limba, ca… -Ok, să te vad. Încerc să-i deschid cureaua roșie, dar mă oprește. -Bine, ești în stare. -Sunt în stare de orice. Am să ies și am să te aștept afară. Mergi la mine? -E prea ușor, ăsta nu zice nimic, nici n-ai voie să zici ceva cînd ieși afară din clasă. -Pe cine interesează asta? Mergi? -Bine. Ies din clasă prinvindu-l în ochi pe bătrîn și o astept sprijinindu-mă de caloriferul care înca mai dă căldură, cînd afară sunt douăzeci de grade. O aștept zece minute, apoi intru exasperat în clasă. -Acum poți să iesi, spune profesorul, iar ea îi răspunde că nu mai are nevoie. Auzisem eu voci din clasă, chiar și pe a ei, dar mă gîndeam la altceva în timp ce priveam foste colege scriind la tabla. -Nu-i nimic, mergem în pauză. Trebuia totuși să ieși. -Acum? -Nu , cînd te așteptam. -Bine. Se ridică și iese, așteptîndu-mă ca sa mergem la mine. Mai era mult din oră, mi-ar fi plăcut să fi fost numai doua minute, iar proful s-o vadă așteptîndu-mă în fața ușii, relaxată pe calorifer. Eu n-as fi greșit cu nimic, însă ora abia începuse. Fac ceva simplu, deschid o melodie, îi spun o poveste profului cum că mamaie-mea e pe moarte, iar mama m-a sunat, și el mă lasă sa plec. -Bravo, ai cîștigat. -Nu, tu ai cîștigat. -Ce? -Ai sa vezi. -O, da… Ieșim din școală, portarul admirabil de curajos, dar labagiu, nici una la care se bagă în seamă nu-l privește altfel decît ca pe un bătrînel pervers amuzant, ne salută și ne întreabă dacă am terminat orele. Nu-i răspundem, decît dacă scosul pachetelor de țigari și aprinsul lor poate fi un raspuns. Aș fi vrut să ne urcăm în mașina mea, dar e la fel de bine și-n autobuzul mizerabil, destul de gol, totuși, la ora unșpe. -Vrei să nu vorbim deloc pînă acasă? -De ce să nu vorbim? Vreau să aflu povestea aia interesantă cu nimfeta. -Dacă nu ți-a plăcut nici măcar visul meu, aia e oricum un nimic pe lînga ce vreau. -Îmi imaginez, adica știu. Dar nu vreau. -Hai, dă-mi și mie ziua asta din săptămînă și-ți dau o săptămînă în locul ei. -Bine, dar țipetele nu se pun, nu? -Nu, nici rîsetele. Și rîdem pînă acasă de încercările de limbaj nonverbal și din alte motive idioate. E plăcut să te saruti cand nu ai altceva de facut. Vreau o lume în care oamenii să nu facă altceva decît să se sărute. În spasmele morții se tîrăsc spre buze nesărutate înca. Sinucigași care nu mai pot suporta durereile buzelor pline de sînge ale partenerei înlăcrimate, o îmbrațișeaza într-un ultim sărut, în care șuvoiul din beregat ei îi dă curaj pentru ultimul pas. Oameni degerînd încercînd să fure căldura din corpurile moarte spre care înoată. Eram singuri în apartament, bunică-mea, baba de jos, care nu mi-e rudă, s-a uitat speriată la mine și la ea, apoi, după ce a auzit zgomotele patului, cînd am ieșit s-o conduc, mi-a zîmbit fericită, cu subînțeles, fapt ce i s-a parut cam anormal Adelinei. I-am explicat de ce, ea cam știa că bunică-mea ar fi putut să ne auda, și nu și-a schimbat stupefacția într-o grimasă de înțelegere, cum nu ar fi făcut nici dacă i-aș fi spus tot adevărul, dacă l-aș fi știut. -Și chiar ai fi vrut s-o fuți? -Þie iți place să fii condusa, ești o femeie cu prejudecăți. -Am uitat de jocul nostru idiot. Sau bine, îmi plac unele idei de-alea tale, sau nu mi-a plăcut deloc ultima, n-am mai suportat-o. Voiam să-mi zici că mă iubești. -Te iubesc. -Simți asta? -Nu. -Și eu. Nu m-a mai sărutat, a urcat și s-a dus într-un colț unde să fie cat mai departe de mine. Am înconjurat autobuzul și i-am scris pe geamul prăfuit că o iubesc. Am încercat s-o fac să se uite la mine, dar n-am reusit. Am vrut să urc, dar ușile erau închise, autobuzul se pornise, așa că am încercat sa ma țin după el, țipînd că o iubesc. M-am întors acasa confuz, unde am vorbit cu bunica vreo ora: -Mamică, ti-e bine, ce mă bucur pentru tine. -Du-te-n pizda mă-tii, nu mi-e chiar atît de bine. Liniștea m-a ajutat să aleg cele mai bune cuvinte posibile. Nu înțeleg cum de-a rezistat baba atît de mult fără să-mi spună ceva, însă are experiența privitului în gol. De cînd i s-a stricat televizorul, își ia un scaun și-l așează în fața blocului, unde stă și păzește ușa deschisă de la magazia ei. Scopul e să nu auda de la copiii mici „buna ziua!”, ca să-i poată pîrî. Se adună cu înca două babe la o sticluță de Tanita, dar nu se îmbată prea tare, ori că nu are bani, dar mai sigur e ca nu vrea să pară in fața tinerilor părinți nedemnă de încredere. Intrat în cameră, am început să mă întreb cum de-am rezistat o ora în lumea bunicii, mai ales că sticla de lichior lipsea. M-am dus in boxa din cauza căreia l-am găsit pe tata atunci, atîrnînd de o banda de cauciuc de la un motor din fabrica de lemne, unde el lucrase cu o lună înainte de a se sinucide. Am vrut un borcan din boxă, am intrat și l-am luat, însă cînd am vrut să ies, ochii mi se obișnuiseră cu lipsa de lumină și am văzut o umbra mai întunecată în bezna despre care nu credeam că duce undeva. Pe el l-am găsit acolo, unde tavanul coboară pînă la nivelul picioarelor, lovinduși coastele de gura unui canal, picioarele plutindu-i în apa stătută de luni, de la ultima inundație. Nu mi-am dat seama că e el, m-am speriat cînd i-am atins părul și mi-am dat seama că e un om, m-am ridicat, m-am lovit de zidul de ciment și m-am rasfirat lîngă el. Se întunecase, nici măcar lumina lunii nu pătrundea prin geamul din capătul culoarului. Nu știam unde mă aflu, am mers în patru labe prin spatele idiotului, fară să știu că el atîrna degeaba, fara să-l mai pot vedea, doar îi simțeam mirosul dulceag. Am ajuns la capăt, cu mîna atingeam linia unde tavanul și podeaua se uneau. Eram în coșmarul meu, în care eram pierdut printre firicele de praf, mergînd în lungul unei borduri. Așteptam să mă trezesc și să-i zic soră-mii c-am avut iar acel vis. Plîngeam gustînd praful adunat în vata lipicioasă. Tremuram și-mi ștergeam sîngele care-mi curgea din gura și de pe frunte de mînecile tricoului. Dacă nu ar fi venit mama după mine, și eu as fi fost mai rezistent și n-aș fi leșinat a doua oară, m-aș fi sinucis și eu. Nu credeam că mai este vreun alt drum, nu știam nimic, ajuns în fața nimicului, am vrut să văd pînă unde duce, dar nu am reușit. Tata, ajuns în fața infinitului, a coborît spre marele nimic. Tot ceea ce trăiesti nu e decît ceea ce vrei tu să crezi că trăiești. Am trecut pe lîngă întunericul de nepătruns, imaginîndu-mă curajos și nebun, aruncîndu-mă cu capul în jos în piscina dintr-un alt vis, dar am mers mai departe și am intrat în boxă. Nici mama nu mai intrase acolo, am luat doua sticle de vin și am urcat.