Injectări cu antiviruși

Dino Buzzati are o nuveletă intitulată Prăbușirea Balivernei. Baliverna este o clădire imensă și veche. Un croitor aflat la plimbare trage în joacă de o bară metalică ieșită din zid și Baliverna se năruie, zdrobindu-i pe locatarii dinauntru. Poezia Silviei Caloianu nu este o balivernă, cu toate că întreține o atmosferă de bric-à-brac, de bazar balcanic, pe alocuri. Cosmopolitismul și modernitatea vocabularului sunt dominouri sub care se ascunde un „poet virtual” nostalgic, sentimental, neagresiv. Este lăudabil efortul acesta de deghizare a sensibilității proprii folosind haine trendy. Tocmai pentru a nu părea siropoasă Silvia Caloianu nu se zgârcește cu numărul de vocabule. Aglomerația lexicală nu este atât de fragilă încât să riște prăbușirea, dacă cineva i-ar extrage câte un cuvânt de ici de colo. Nu, poeta pur și simplu vrea să dosească, dar și să comunice în același timp. Rarele formulări metaforice („am dormit în mansardă/cu luna tremurându-mi de frig pe buze”, „soarele era o caracatiță violetă”) sunt doar picături într-o revărsare poetică cu valuri egale. Cred că Ion Stratan i-ar fi zis poetei: „aici aș pune un leit-motiv”. Deși amenință cu prolixitatea postmodernă („numele meu duce și la pagina lui adrian păunescu și la justiția/și la multe alte prostii și la andreea marin etcaetera povești”), autoarea nu se lasă virusată și își cântă de inimă albastră („numai la ziua de mâine lângă cine îmi doresc eu nu duce/domnule kaspersky av cum crezi”). Exact pasajele care aduc a text de șansonetă mi se par cele mai autentice: „niciodată nu am avut rău de mare/aveam un suflet/îl căutam/știam că e pe pe undeva pe aproape/îl auzeam uneori distinctiv/cum plânge/încetișor/în trupul altcuiva”.