Chestii serioase, nu talent

Rareori au poeții o soartă fericită ca romancieri. Violeta Ion, cu Călușarii (Vinea, 2008), a avut chiar una lamentabilă. Un mini-roman despre care nu s-a pomenit mai nimic, ca și cum n-ar fi apărut. Volumul anterior, de poezii, Marta, se născuse sub o stea mult mai generoasă. Așadar, să vedem ce motive are critica să fie atât de tăcută în unele cazuri, iar în altele să se dovedească extrem de gureșă.

Călușarii e un amalgam de scurt-metraje, fără o linie epică bine precizată, însă deloc obositor. Proza este alertă, cu unghiuri ascuțite. Accentul cade pe înregistrările disparate ale realității prin simțuri. O fărâmă de behaviorism, o fărâmă de basm, alta de mizerabilism și una de ludic, adesea cinic. Economie de mijloace și bună stăpânire a tehnicii.

Un punct de plecare există, totuși: „Mă întrebam mereu ce era cu sintagma asta <>?” După care se derulează minipovestirile. În Călătoria cu personalul sunt trecuți în revistă țăranii aristocrați și inundațiile din 2005-2006. Intrăm apoi Într-o cârciumă, la masa de biliard, într-un sat, unde atenția naratoarei este furată de peisajul câmpenesc văzut...la televizorul suspendat într-un colț. Perspectiva este mereu aceea a unui intelectual „cu camera în mână ca un lăutar pornit să cutreiere cârciumile cu acordeonul”. Camera nu este doar aparat de surprins imagini. Pe lângă reglarea luminozității și focalizare, ea permite și înregistrarea vocilor și a zgomotelor de fond. Însă și asta e doar o fentă. Ce contează este aranjarea scenelor la montaj și, mai ales, verbele și adjectivele percutante sau învechite. „In cârciuma așezată ca un punct luminos se sleiesc pe scaune și aruncă zarurile pe tabla de joc”. Am impresia că asist la un reportaj „holbat” despre o Românie aparent hidoasă, în realitate pitorească: „știu că am sprâncenele și genele pârlite de nesomn, cu atenția încontinuu trează să nu pierd niciun amănunt”. Urmează filmarea fabricilor și a câinilor comunitari aruncați „în lagăr”, totul dres cu o înduioșare à la Jack London: „Acolo, în adâncul pădurii am să fug și eu și poate am să găsesc alinare lipind obrazul de un bot cald. Îi voi simți mustățile lungi și dinții umezi de la răsuflarea caldă pe gât”.

Sunt și izbucniri mizerabiliste, dar nu ele dau tonul cărții. Þin mai mult de un fel de reglare a conturilor cu moda. Nu că autoarea ar fi o ipocrită pudibondă! Dar nu pricep cum face de reușește să filmeze în România fără să se împiedece prea mult de vulgaritate și prostie. Asta nu înseamnă că ochiul ei ar fi unul salonard. Nici pomeneală! Iată un exemplu de învârtoșare în linia lui Jordaens: „mâini grase cu palma lată învârtindu-se în jurul vreunui capăt de salam, degete răsfirând cordoanele de cârnați, bucăți de brânză alunecând de pe tejghea în pungi mici, albe, de plastic”.

Și totuși, de la un tic nu se poate abține prozatoarea. Anume citatele din autori faimoși, venind ca un comentariu din off, deci nu din gura vreunui personaj. Dar de ce am vorbi despre personaje, când ele propriu-zis nu există? Violeta Ion, care scrie și teatru, nu a fost deloc tentată să construiască un roman standard. Diferența între ea și colegii de anturaj scriitoricesc – ca să nu aduc în discuție alunecosul concept de generație – este că, deși mulți dintre ei scriu proză, iar nu roman cu intrigă și personaje, ea nu adoptă un ton cinico-genialoid, nu mixează ieremiadele cu caterincă și, în plus, nu dă senzația că și-a scris cartea în pauza de masă, pe fugă.
Călușarii este, în cele din urmă, un reportaj personalizat despre istoria recentă a României. Înainte de Revoluție, Revoluție și post-Revoluție. Radiografii de mare finețe ale unor segmente sociale bazale. Poate abordarea este câteodată prea din avion, grijulie să evite tot ce ar putea fi prea dur sau zoios. Poate că, uneori, te oprești în timpul lecturii și te întrebi: quo vadis? Dar dacă avem în vedere un pariu la nivelul stilului și al concepției, scriitoarea l-a câștigat cu siguranță. Scriitura se încheagă ca o pastă bine frământată, derapările poeticești sunt rare. Nu atât o descriere a stării de lucruri dintr-o țară tristă într-un anumit moment istoric, cât o dezamorsare a pitorescului și a senzaționalului printr-un stil curat, bazat pe brevitate și proprietate a termenilor. Cu asemenea abilități, scriitoarea ar putea să transforme Las Vegas-ul în apa morților sau locul în care nu s-a întâmplat nimic și nimeni nu s-ar supăra.
Și atunci? De ce tăcerea criticii, când atâtea alte cărți imperfecte stau la temelia unor recenzii furibunde? Eh, cum de ce? Păi trebuie să te decizi pentru o specie literară sau alta, apoi să începi să-ți cauți aliați. Ce, literatura e o chestie așa, pe care o poți lăsa pe seama talentului?