Poezie

Diminețile tăcute

singuratatea

1 min lectură·30 noiembrie 2009

Mediu

Ce rea e liniștea-

Ce dură e tăcerea-

De când sensibila-mi jumătate

Nu mai e-

Și în singurătate trebuie să-mi petrec

Și nopăile și diminețile.

Ce trist e peisajul cănd tu lipsești!

Urlând în noapte tăcerea

Mă trezește o lacrimă

Ce mi se rostogolea pe fața rece.

Nu știu, ce se întâmplă-

În zadar caut cuvinte,

În zadar caut...

Caut dar nu găsesc nimic...

...nu-mi găsesc nici locul

În zadar mă-ntorc...

În dreapta

Þi în stânga

Nu! Nu!Nu!

Nu aici e locul meu

Unde diminețile tăcute

Mă așteaptă odată cu răsăritul soarelui.

Tăcerea îmi străpunge trupul

Vreau gălăgie!

Vreau zgomot...

Vreau haos... și râsete de copii

Nu!

Nu mai rezist presărilor,

Dimineților tăcute

O ceașcă cu ceai fierbinte, îmi încălzește mâinile

Pe terasa pustie,

Când Soarele se întrece cu Luna.

Prin aerul umed și rece

Aștept să iasă cineva din casă

Dar nu vine nimeni...

Golul biruie în casă.

(12.noiembrie.2008)

001.699

Farkas Isabella. “ Diminețile tăcute.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/farkas-isabella/poezie/13917220/diminetile-tacute

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.