rocada rubinelor

unele momente sunt dure dure ca o stare de fluture degetul tău îmi face semn să tac poate de aceea gândurile mele nu ajung niciodată până la tine mă strecor înăuntru cu băgare de seamă ușa rămâne deschisă cu un zâmbet am oprit toate ceasurile privind la voi o petunie sărută sfios aerul în urma călcâielor au rămas toate amintirile prăbușite de-a valma în mine mă voi gândi la asta o veșnicie țipătul a fost cu mult înaintea tăcerii se deschid ochi se îmbracă inimi un strat de primăvară atârnă deasupra pervazului ca un plâns flămând și la o oră atât de exactă sub greutatea primului cuvânt pe care abia aștepți să-l rostească cometele și-au întrerupt călătoria numai noi îmbătrânim timpuriu dospind păcate rătăcesc agale prin poemul ăsta îmi iau câteva zile libere să tac să pândesc să ascult să uit liliacul cum înflorește câtă primăvară poate fi într-un singur cuvânt - tati?