eugenia Duta Dumitrescu

Neclintirea trunchilor albi, de mesteacăn, rotunjirea clipelor ce curg molatec, picături de apă pe-al cailor greabăn, roata-ncărcată de roade-a mărului văratec, beție de stele, lucind în

Sacru,timpul bun ezită, timpul rău se-așează greu... Peste fruntea-mi obosită toamnă este tot mereu. Rătăcind prin veac, lumina se așterne-n pat de ceară... Picuri grei, ce cad

Voci străine-mi bat la poartă și mă cheamă, mă îndeamnă să-mi pierd fire-adevărată, să mă adâncesc în toamnă. Să le-ascult, mi-e mai degrabă; cântul lor mă înfioară când viclene,mă

Ore târzii peste bolta Dărăpănatelor iluzii.

Unde mi-am lăsat Urmele pașilor trecuți? Iată, umbra mea e aici Și nu o cunosc Și o întreb: De unde vii, făptură mută? Neputincioasă alerg, Peste luna galbenă Plânge noaptea Și nu

Cu mâinile întinse -prăbușire – Îmi leg cuvintele de suflet Și iarba de călcâie. Cu pașii celui din urmă pelerin, Cerească-mpărtășanie, Sufletu-ți închin. Tăcerea ne sapă în umbre În

Foc în candela de noapte, Pașii mi-am purtat pe ape Și uitată și urâtă Am crescut, oglindă mută… Gândul meu uitat pe lume-i Far tăcut pe-un țărm cu fiare… Cu genunchii la pământ Mi-am

Vă caut printre lucrurile vechi, O, neștiute zbateri peste clipe… Și e o lume aspră între noi Și cumpăna fântânii Peste apele pustii Tot mai adînc o încovoi… Nopțile-mi sunt