Eugen Sfichi

„Dóar a tá e vína...
Spada cu pricína

Am mai folosit de vreo 20 de ori "pricina" cu accent pe a doua silaba sau "ulita" cu accent pe prima silaba.”
(Sorin Olariu)

Ai folosit de vreo 20 de ori „pricină” cu accent pe a doua silabă?
Acum știi cum se pronunță, că ți-am spus: cu accentul pe prima silabă.
Ți-am explicat la un text de-al meu ce e licența poetică. Recitește explicația. Acum știi.
Îmi amintești de „Burghezul gentilom” al lui Molière:

„Domnul Jourdain: Pre legea mea, de peste patruzeci de ani fac proză fără să știu!”

Sorine, pre legea ta, de 47 de ani faci proză...
Pre legea ta, ai folosit de vreo 20 de ori „pricină” cu accent pe a doua silabă...
Cu epigramele e altceva. Știi că faci epigrame. Dar numai tu știi.

Chiar acum am aflat că a fost ziua ta în februarie. Propun un armistițiu de un rând ca să-ți urez:
La mulți ani, mult noroc și sănătate !
E.S.

Apocalipsa de-ar urma –
În mod concret, teologal,
Femeia n-ar mai cultiva...
Armagedonul... conjugal!
(Gigi Burlacu)

Dacă te bâlbâiai puțin în versul 4, ai fi scris corect: Armageddon.
Pe criza asta mondială mănâncă omul până și litere, numai să nu se culce cu burta goală.
De ce n-ai preferat varianta uzuală Armaghedon?

TEOLOGAL... suntem bonjurist, carevasăzică...

În concluzie

Ți-ai părăsit o clipă căsnicia
Și te-ai (teo)logat pe Agonia.

E.S.

Simțul speculativ e o calitate pentru un epigramist. Când îl ai în epigrame, inevitabil îl folosești și în proză, așa cum faci tu aici.
Ți-am oferit o paletă de madrigale și dai impresia că l-ai citit numai pe ultimul, care se numește înr-adevăr „Madrigal trist” și este singurul trist, celelalte două nu sunt triste.
Citește-l și pe primul. E elegant și nu e trist deloc.
Citește-l și pe al doilea. E chiar zglobiu. Pe autorul lor nu-l putem ignora : e Cincinat Pavelescu, atât de invocat azi. Chiar de UER.
Aș putea să-ți citez și altele, dar nu te aglomerez.
Pornim de la definiția madrigalului :
MADRIGÁL ~e n. Poezie lirică de proporții reduse care exprimă sentimente delicate sau complimente galante (adresate unei femei).
Și de la definiția cuvântului galant :
GALÁNT, -Ã adj. Curtenitor, politicos cu femeile; (p. ext.) delicat; plăcut.

Oricum am întoarce, un madrigal trebuie să fie delicat și elegant, sunt cuvinte pe care le-am folosit în primul meu comentariu. Aceste cerințe limitează exprimarea intimității, dar și exclude sintagmele prea comune ale limbajului familiar.
O.K., umorul nu e involuntar, ci deliberat, așa cum spui tu. Esențial e că există.
E.S.

când ți-am modificat epigrama, tocmai pentru că la

http://agonia.ro/index.php/poetry/14010088/La_%E2%80%9Ecurat_murdar%E2%80%9D

am amintit despre combinarea ritmurilor și aici, prin felul cum ți-am modificat catrenul, am obținut un astfel de exemplu în varianta iambic- dactil. M-a ajutat faptul că rima e masculină (cu accentual pe ultima silabă) și astfel ești tentat să nu accentuezi prima silabă a versului următor. Marchez silabele prin bare și accentele prin majuscule. Aici ideea de ritm, mai ales la dactil este în spiritul antic: silabele marcate ca accentuate sunt mai lungi, iar cele neaccentuate devin pronunțate mai scurt:

E-o/ DES/fă/TA/re…/ FÃ/ră/ de/ ROST,
Chiar/ MI/ se/ PA/re…/ LO/cul/ a/NOST :
Nu/ POȚI/ fu/MA/, nu/ POȚI/ să/ mai/ BEI,
Nu/ POȚI/ um/BLA/ nici/… DU/pă/ fe/MEI.


Spun ambivalență, pentru că jucându-mă cu cuvinte monosilabice am păstrat și forma dactilului rupt la mijoc:

E-O/ des/fă/TA/re…/ FÃ/ră/ de/ ROST,
CHIAR/ mi/ se/ PA/re…/ LOcul/ a/NOST :
NU/ poți/ fu/MA, nu POȚI să mai BEI,
NU/ poți/ um/BLA nici…/ DU/pă/ fe/MEI.

Dactilul e un ritm folosit rar la noi. Combinația iambic dactil e rara avis, iar ambivalența e rarisimă.

Repet:
"P.S.
Catrenul tău de aici e un joc interesant."
E.S.

Organizatorii concursului de la Mizil ne-au dat și o scurtă bibliografie, care îl includea pe Caragiale. Dau mai jos un citat din „O zi solemnă” a marelui scriitor. Leonida este primarul energic al Mizilului, cel care a încercat pe rând să-și facă urbea capitala unui județ : fie Ploiești , fie Buzău. Eșuând în aceste tentative, a vrut să-și crească însemnătatea orașului prin mutarea acolo fie a Episcopiei Buzăului, fie a Regimentului 32, fie măcar a Facultății de Medicină din Iași. Cum toate aceste strădanii nu i-au reușit, i-a mai răms una. Citez:
„A! dar nu e totul sfârșit! zice Leonida, și se suie în expresul numărul 6.
– Unde merge acest primar, care nu obosește niciodată?
– La București.
– Ce treabă are la București?
– Merge să stăruiască la C.F.R. ca, pe tăblița albă cu litere roșii, care indică direcția celor două exprese, să se scrie de acum: Berlin-Bucarest via Breslau-Midil, și, viceversa: Bucarest-Berlin via Midil-Breslau.”
Midil e traducerea în franceză a numelui orașului Mizil.
Cineva cu umor din CFR l-a citit pe maestru. Călătorii din Moldova, de la Suceava de exemplu, puteau citi când s-a lansat acest concurs pentru ediția 2011-2012, mai ales la trenurile personale, pe tablele de indicație Suceava București „via Mizil”.

Vali, mulțumesc că mă lauzi. Îmi plac și jocurile de cuvinte dar și jocurile de idei.

Nelule, menționatule, ce te-ai fi făcut tu după Mizil, dacă te-ai fi născut într-o familie al cărui nume începea cu T, Ț, U, V, W, X, Y sau Z?
Îți mulțumesc pentru aprecieri.

Lui Norică îi voi da și un răspuns aparte, pentru că nu împărtășesc nici părerea lui despre amfibrahul scurt, nici distanța pe care a stabilit-o între prima mea epigramă și celelalte din grupaj.
Amfibrahul scurt e greu de stăpânit, am muncit mult cu acest ritm prin anii 2000.
Dane, nu îți voi schimba nici gusturile, nici unitatea de lungime și distanță cu care faci tu aprecierile, îți voi spune numai părerea mea.
Deocamdată îți mulțumesc pentru că ți-ai exprimat opiniile și pentru că m-ai vizitat. Mulțumesc și pentru titlul tău.
Acum abia am ajuns acasă și sunt înghețat bocnă.
Închei ca în telegrama lui Caragiale:

„Vive Midil! Salutations fraternelles!”

A scoate o antologie e o probă de tenacitate. Despre ceea ce a ieșit vom putea vorbi doar cu cartea în mână, dar ținând seama de valoarea epigramiștilor amintiți, șansa de reușită e uriașă.
Înțeleg că autoarea articolului de mai sus este doamna Silvia Jinga. Este citată o epigramă a lui Sorin Olariu în care autoarea remarcă jocul de cuvinte pe care îl găsește deosebit. E vorba despre Epifabula Mioritică:

Țara noastră de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conține-atâția greieri
Că de-a dreptul te furnică.
Sorin Olariu

Eu am folosit dubla rezonanță a cuvântul „furnică” într-o epigramă veche de-a mea, intitulată „Greierele și furnica”:

Cântă încă zi lumină
Și e ziua tot mai mică,
Nu s-ar duce la vecină,
Însă foamea îl... furnică.
Eugen Sfichi


Căutând acum pe net am aflat cu surprindere că există și bancuri în care „furnică” e folosit în dublu sens. Rezultatul e diferit, eu am spus altceva în epigramă, bancurile spun altceva, dar și în ele se speculează omofonia substantivului și a verbului. Am mai aflat că asemenea bancuri despre „furnică” au circulat încă din anii ’60, poate chiar mai de demult.
Când mi-am scris epigrama eram convins că am fost primul care a folosit această dublă rezonanță, dar prin bancurile care au circulat, ea deja aparținea patrimoniului folcloric.
Epigrama mea și bancurile au rezultate diferite, povestesc alte lucruri, dar folosesc aceeași omofonie : „furnică”.
Sorin Olariu se bazează pe aceeași omofonie.
E.S.

Eu-gen(iu) Sfichi și beția de cuvinte

Ți-o spun foarte cordial,
Fără niciun pic de ură:
Cât ai fi de genial,
Faci urât la băutură!
Bella Donna


În fața ta susțin
Ce toată lumea știe:
Tovarăș de beție
Avut-am pe Sorin.
E.S.

Îți sunt recunoscător pentru cuvintele bune. M-au încurajat.
Ți-aș fi răspuns mai repede dar, parafrazându-te:

Promptitudinea-i o utopie,
Timiditatea e o realitate.

I. Predoslovie
Cel mai sever critic al strofei postate de Sorin Olariu este tocmai Sorin Olariu, care i-a retras statutul de epigramă și a retrogradat-o la categoria „Catrene”. Eu fusesem mai îngăduitor când am scris: „Epigrama are potențial și ar putea fi bună, însă e un experiment cel puțin curios”
Am evitat să-l numesc pe Sorin ca autor al ei, pentru că el însuși face o distincție interesantă între persoana sa și cea a autorului când scrie, citez:
„versul "'N boala cea haina" e chiar pus anume, așa, acolo, de către autor. Altfel ii găsisem și eu variante.”
Închei citatul.
Mi-am zis că știe el ce știe când vorbește despre dânsul la persoana întâi și despre autor la persoana a treia, ca despre altcineva.
Și pentru că și-a conceput catrenul ca pe o strigătură populară, îi dau un sfat (sanitar, nicidecum, Doamne ferește, unul literar):

Foaie verde sălcioară
Fugi de gripa aviară !

II. Răspunsuri
1. Re: Florian Abel
Am avut o zi încărcată și nu am putut răspunde decât târziu. Dar am vorbit cu tine la telefon în dimineața lui 22 martie. Mi-ai spus că replica ta intitulată
„Critici mari din Est pân’ la Apus Sunt numai 10 milione-n plus” a pornit de la faptul că ai citit comentariul critic al lui Dan Prundoiu în al cărui titlu el a pus numele meu. Crezând că Dan Prundoiu mă viza, ai adăugat că ceea ce ai scris se referă numai la Dan Prundoiu și nicidecum la mine. Mi-ai explicat de ce ai folosit pluralul în cadrul comentariului și că în acest plural eu nu sunt inclus.
Cum nu te-ai referit la mine, nu îți răspund aici.

2. Re: Dan Prundoiu
În cazul tău e doar o presupunere. Nu am nr. tău de telefon. Cred că te-ai adresat mie, ca într-o discuție despre Sorin Olariu. Sorin ți-a răspuns la comentariul tău de la textul „Nepotul Mamei Omida”, din 09.03.2012 astfel:

Ia ascultă sfatul meu:
Epigramele sunt rele,
De-aia, să nu-ți pice greu,
Eu iți recomand... manele!
(Sorin Olariu)

Iar comentariul tău de astăzi:

Sunt tot mai multe specimene
Cu misiunea foarte grea
De-a introduce în catrene
Echivalentul la manea!
(Dan_T)

pare o replică dată lui Sorin Olariu, într-un dialog pe care l-ai purtat cu mine.
Cum în cazul tău e doar o supoziție, dacă am greșit spune-mi și răspunsul meu te va nimeri în cunoștință de cauză.
În legătură cu cel de al doilea catren, adresat lui Sorin Olariu, eu i-aș da următoarea formă:

Nu-ți fac un reproș
Că greșești, amice,
Dar orice ai zice
Nu poți fi cocoș.

Versul 2 poate fi nuanțat: „Că te-nmoi, amice”, sau cum vrei tu.
Dar te-ai gândit că poate Sorin nu vrea să fie cocoș, pentru că găinile nu sunt păsări migratoare?
Nici vulturii și nici ulii nu sunt. Păcat (de Sorin).

3. Re : Ștefan-Cornel Rodean
E un merit al lui Sorin Olariu, al lui Florian Abel, al meu și al lui Dan Prundoiu că ai revenit pe Agonia, deși ne-ai amenințat că ne vei abandona un timp.
Eu îți mulțumesc pentru că toată pledoaria ta, nolens, sau volens, e în favoarea celor semnalate de mine.
În primul rând îmi dai dreptate pentru că am vorbit despre potențialul epigramatic al „strigăturii” lui Sorin.
În al doile rând, tu propui aranjarea sub formă de distih. Confirmi astfel:
a. Forma corectă „Când aud ce zace-n” și renunțarea la experimentul cu aprostoful, pe care le susțineam eu
b. Faptul că, prezentat drept catren, pus sub formă corectă pierde rima între versurile 1 și 3, problemă care dispare aranjându-l sub formă de distih.
De fapt tu ai preluat și ai liniarizat forma propusă de mine când am scris cu literă mică versul doi:

Când aud ce zace-n
boala cea haină,

Mulțumesc. Nu pot decât să fiu de acord cu tine. Remarc numai că nu aceasta a fost forma inițială a autorului, ci cea cu apostrof . (Sorin a făcut distincție între persoana sa și autor, dar mă abțin acum să mai remarc și acest lucru)
Îmi place stilul tău de a comenta un catren. Te citez:
„Imaginați-vă ce a fost, "în pielea găinilor" când au fost arse la grămadă!”
Imagineazî-ți ce e în pielea găinilor când sunt tăiate ca să le mănânci tu.
(Cred că nu ai făcut aprecierea critică a catrenului din perspectivă lacto-vegetariană.)
Îmi place și epigrama ta. Ca să fiu în ton cu ea și cum tu ai întărit reproșurile mele la adresa catrenului lui Sorin, îți răspund:

Adevărul reproșului
E la mintea cocoșului.

Revenirea ta pe site e salutară. E nevoie de analiza ta obiectivă.

4. Re: Sorin Olariu

Mi-ai scris, te citez:

a. „Interesant este cum de a reușit acest catren să treacă de furcile caudine numite George Corbu, Ionel Iacob Bencei, Nicolae Nicolae, George Zarafu sau Corin Bianu care i-au scris chiar niște prefețe autorului. Și nu poți spune că nu se pricep la epigrama.”
(Sorin Olariu)

Răspuns: De unde știi că cei enumerați de tine au citit și acest catren când au scris prefețele invocate?

b. „De altfel, mai mult de jumătate din textele postate pe Agonia.ro la rubrica Epigramă ar trebui să fie postate la Catren. Inclusiv din cele semnate de Sorin Olariu sau de Eugen Sfichi.”
(Sorin Olariu)

Răspuns: Ca să dau dovadă de diplomație, voi fi de acord cu tine, dar numai în ceea ce te privește (ca să nu te supăr).

c. „Ce să faci? Unii vor sa intre in istoria epigramei românești prin faptul că s-au certat odată cu un epigramist.”
(Sorin Olariu în răspunsul dat lui Florian)

Ezit dacă ar trebui să comentez această frază, pentru că Florian nu s-a referit în replica sa la mine.
Dacă tu, Sorine, te-ai gândit cumva și la mine, îți spun să nu-ți faci iluzii.
Faptul că ți-ai postat de două ori comentariul pe care mi l-ai adresat, nu înseamnă că te-ai și certat cu mine. Ți-ai făcut cumva atunci iluzii?

d. Îmi ceri părerea despre ceea ce tu numești „poem”.
Cred că ai băut prea multă bere și asupra ta s-a exercitat o presiune irezistibilă.

e. Florian mi-a vorbit cu simpatie despre tine. Comentariul său a fost conceput ca să fie și în favoarea mea și în favoarea ta. Mi-a spus și că are cărțile tale. Eu nu le am. Dacă ți-au mai rămas exemplare, trimite-mi și mie ce poți. Fie format print, fie electronic.

f. Am prezentat aici câteva strigături populare. Ele sunt culese dintr-un areal foarte restrâns. Faptul că tu ți-ai conceput catrenul ca pe o strigătură m-a bucurat și mi-a oferit acest pretext. Multe strigături sunt improvizate la horă.
Dacă flăcăii și fetele puteau improviza atât de bine, noi toți cei de aici, suntem obligați să facem epigrame bune și când improvizăm, și mai ales când postăm la „Texte” pe Agonia sau când dăm ceva tiparului.
Acesta era în primul rând mesajul pe care doream să-l transmit atunci și mai puțin ideea unei discuții în contradictoriu cu Sorin.
E.S.

E criza asta o năpastă
Ce naște o anomalie
Căci fiecare vrea NEVASTÃ
Și nimeni nu mai vrea S-O ȚIE!

Aceste 4 rânduri tocmai au fost postate de Prundoiu Dan.

În antologia „Epigrame cu și despre Femei”, realizată de George Zarafu și Rodica Hanu și editată în 2010, eu apar cu următoarea epigramă:

Dinamism

S-a îndrăgostit lulea,
Și muncind ca o urgie
Strânge banii ca s-o ia
De SOȚIE și... S-O ȚIE
E.S.

Mă așez și eu la coadă ca să-i adresez Prundoiului întrebarea existențială:
„O fi (sau nu o fi) similitudine?”

Îl mai încarc și cu următorul catren:

Lui Dan-T

Te crezi în poante faur,
Că scoți ca un balaur
La orișice postare
Alt cap... de acuzare?
E.S.

„Nelu, după ce ți-am citit epigramele, te contrazic

Ai în spate, negreșit,
Un strămoș obraznic:
Ion-Vodă cel Cumplit
Sau Ivan cel Groaznic.”
Dan Norea

Dane, replica pentru tine :

Când cheful până-n zori întinzi,
Amicii tăi cei însetați
Îți spun în glumă că descinzi
Din Radu de la... AFUMAȚI.

Norică, în legătură Ivan cel Groaznic nu am nicio obiecție, dar Ion Vodă cel Cumplit nu intră în cadru și nici nu a fost obraznic. În cronica lui Grigore Ureche se vorbește despre Ion Vodă, „carile mai apoi turcii l-au rupt cu doao cămile” și despre Aron Vodă cel Cumplit. Mai târziu, Aron Vodă capătă denumirea de Aron Vodă Tiranul, iar „cel Cumplit” se alipește de numele lui Ion Vodă din motive cu totul diferite de cele prin care i-a fost atribuit lui Aron Vodă. La Ion Vodă generațiile care au urmat au fost impresionate de vitejia, de victoriile și de moartea cumplită despre care povestește și cronicarul Ureche. Ion Vodă era fiul lui Ștefăniță (deci strănepot al lui Ștefan cel Mare) și era frate cu Nicoară Potcovă, care a fost și el voievod în Moldova și care e considerat erou și în Ucraina. Nicoară Potcoavă a devenit unul dintre conducătorii militari ai cazacilor, polonezii i-au ridicat statuie, la fel și ucrainienii. Sadoveanu i-a închinat un roman.
Așa că Ion Vodă, războinicul vijelios antiotoman, e din altă poveste.
E.S.

„Găsiți explicații la orice în ceea ce vă privește;” (Prundoiu)

Ferește-te ca într-o discuție cu cineva să formezi o pereche gen oximoron în care partenerul tău de polemică să fie oxis iar tu să fii moros, așa cum se întâmplă acum. Și uite că am dezbătut și etimologia cuvântului oximoron.
-M-ai făcut să iau legătura cu epigramistul ieșean Eugen Deutsch, cel care mi-a supervizat publicarea setului ce conținea și epigrama dedicată Ministrului Comunicațiilor, cea din textul de bază, pe care o comentăm aici.
Tu nu știi că o rimă asonantă e RIMÃ. Nu e explicație, Prundoiule, e chiar RIMÃ!!!
E ultima oară când mai deranjez pe cineva doar pt că tu nu ai niște noțiuni elementare și refuzi să înveți.
Așa că nu contează dacă e între V1 și V3, sau între V2 și V3, sau V1 și V2, că tot RIMÃ e, Prundoiule!!!
Când spui și te citez:
„Eu personal aș fi înțeles dacă asonanța ar fi fost V1-V3 fiindcă acest catren se putea interpreta ca un distih, dar așa…” (Prundoiu)
Arată că nu știi că rima asonantă e RIMÃ. Tu mai vorbești despre distihuri de la 16 silabe în sus, dar subiectul acesta nu îl mai dezvolt, că nici din celălalt nu ai priceput nimic.
Eu am fost încântat când am învățat despre rimă și am vrut să împărtășesc din cunoștințele mele. Ți-am explicat ce e omofonia, consonanța, ș.a.m.d. (Pentru simplificare, consonanțele sunt numite tot asonanțe, deci e asonanță tot ceea ce nu este omofonie)
Tu ești refractor și nu se prinde nimic de tine.
Măcar dacă ai fi cuviincios.
În comentariul meu precedent am vorbit despre asonanțele cu vocale și tot ce am spus se referea la acest caz.
Mai există un caz de asonanțe la care apelăm ceva mai frecvent: este cazul asonanței în care una dintre terminații conține un diftong.
Tu ești o excepție chiar și aici, pentru că tu folosești asonațele mult prea frecvent, Prundoiule, chiar abuzezi de ele, tu, cel care îi acuzi pe alții de asonanțe!!!
Hai să luăm penultimul tău text din din 08-11-2012:

"Femeia, eterna poveste"

Îmi sugerează, ca idee,
O altă "reproducere",
Căci basmul, veșnic, se încheie
Cu-aceeași "introducere"...
Dan-T

La„ încheie” ai diftong, Prundoiule, Iar la „idee” nu-l mai ai. Și uite asonanța!!!
Ne ducem imediat la textul tău anterior, „Castitate”, din 06-11 2012. Acolo V2 se termină cu „surâzătoare”, cu diftong, V4 cu „deflorare”, fără diftong, o asonanță toată ziua, dar și toată noaptea.
Hai să-ți mai luăm la întâmplare un catren de la textile tale, cel din 26-10-2012:

Știri guvernamentale

- Anu-acesta nu vor crește
Pensiile, din păcate...
Un pensionar șoptește:
"Toate-s vechi... și NOUÃ toate!"
Dan-T

Din păcate cuvântul „păcate” nu are diftong, pentru că „toate” are diftong și iar am găsit că ai făcut o asonanță!!!
Eminescu rima „Toate-s vechi și nouă-s toate” cu „Tu te-ntreabă și socoate”, ambele au diftong și nu mai e asonață!!!
Tu de ce nu te întebi și de ce nu te socoți?
La tine asonanțele sunt atât frecvente, încât îți sunt a doua natură.
Ești ca monsieur Jourdain din „Burghezul gentilom” al lui Moliere, care a descoperit uluit că vorbește în proză.
Cât despre soluțiile pe care le vrei, ele există, rămâne numai ca tu să poți să le pricepi.
E.S.

1.
În loc de "Bună dimineață",
Ți-ai dat arama azi pe față.

2. Mimetism

Sub nor de toamnă tuciuriu,
Te vrei ca frunza: arămiu.

Le-am scris dintr-o trecere grăbită pe lângâ un calculator.

La tratament...
(I.D.)

Îngrijorat că-ți porți pe targă
Catrenele și veselia,
Încep să cred că pălăria
Ți-a fost prea largă.
E.S.

1. „reprezintă un stimul”
2. „Erecții - lui Sir suspendatu'!”
(Gigi BURLACU)

Invidiosule. Ești frustrat. Te-a criticat nevasta. Începi să scrii autocritic…

Ți-e gândirea în derută,
Astăzi nu te mai ajută
Niciun afrodisiac
Și devii tot mai burlac.

Și uite cum Florin Rotaru
Cu stil său mereu acid
L-a molipsit și pe Olaru
Să se transforme-n... ierbicid.
(Sorin Olariu)

Părințele

Ți-e muza slabă ca o iazmă
C-o binecuvintezi placid
Cu busuioc și-n loc de-aghiazmă
Cu ebicid.

1. Ți-ai numit la început strofa madrigal.
2. Apoi m-ai declarat că îi putem spune Catren de 1 Martie (catren cu majusculă, că altfel nu puteai concepe!)
3. Acum faci o piruetă și îi zici madrigal epigramatic.
Dacă vrei, spune-i și acrosth, deși nu e.
Madrigalul are rigorile sale, ce să-i faci, și trebuie să le respecți. E considerat o poezie cu formă aproape fixă. E scurt, fără ca lungimea să-i fie impusă, poate avea și câteva strofe. Dacă nu are o dimensiune riguros limitată, el cere categoric ingeniozitatea conținutului și prețiozitatea exprimării. E firesc fiindcă e un compliment public dedicat femeii iubite.
Madrigalul în nici un caz nu e o gravură din Playboy.
La început a fost un cântec pastoral iar autorii, oameni simpli, se simțeau înnobilați compunându-l. Și aceasta este una dintre obligațiile madrigalului: să scrii cu toată eleganța, să dai tot ce e mai bun din tine și să simți că noblețea ta s-a înălțat peste tot ceea ce ai făcut până atunci. Dacă puteau acei oameni simpli, poți și tu.
După ce madrigalul a pătruns în cercul oamenilor cultivați și a devenit popular acolo, ștacheta a fost ridicată și când scrii trebuie să-i faci față.
Ți-am povestit toate acestea ca să înțelegi că acei oameni simpli, de la care a pornit madrigalul, au năzuit ca măcar pentru câteva clipe să se scuture de trivialitate și au avut puterea să o facă. Teoria e valabilă și pentru epigramă.
Madrigalul Evului Mediu arată altfel decât madrigalul simbolist al lui Cincinat Pavelescu, oamenii se exprimau altfel, poate și noi simțim și ne exprimăm uneori altfel, dar cerințele de mai sus ale madrigalului sunt aceleași și suntem obligați să le respectăm.
Pentru că ai folosit sintagma madrigal epigramatic, îți spun următorul catren al lui Cincinat Pavelescu:

Domnișoarei Baby

Un compliment ar fi banal
Și știu că nu l-ai ține-n seamă,
Dar cum să-ți fac o epigramă
Când am în gând un madrigal ?

Uite alt epigramist, Păstorel Teodoreanu și uite și un madrigal al său:

Pe visurile-mi - roșii trandafiri -
Albastru flutur te-ai lăsat alene,
Tu ți-ai lipit aripile subțiri
Și cu polen în finele antene,

Te-ai dus să cauți poate-o floare nouă,
Zburând, albastru, în albastrul firii,
Te uiți la trandafirii plini de rouă
Și nici nu stii că plâng și trandafirii.

Să nu-mi spui că te surprinde limbajul. Noi n-am vorbit despre ceea ce înseamnă limbaj poetic și am amintit numai fugitiv despre limbajul madrigalului.
Apropo de limbaj: nu știi engleză, nu-l citești pe Jerome K Jerome în original și pierzi mult din umorul lui, dar e problema ta.
Hai să-ți mai spun un madrigal, al lui Lucian Blaga. Începe clasic, având ritm și rimă, dar pe parcurs poetul păstrează numai ritmul, renunțând la rimă:

Iubită Runa, dragă una,
N-am fi crezut că într-o zi
Aceasta cu putință-ar fi:
C-un strigăt să atingem Luna.

Nici după drepte mărturii
n-am fi crezut că s-ar putea,
să auzim apoi ecoul
întors în patria de-aci.

Ce fericire ai dori
să ne-o strigăm in zare, Runa?
Alege țipătul ce-i vrednic
să ni-l intoarcă-n noapte Luna.

E superb.
Când ne încercăm puterile în literatură suntem obligați să citim ce au scris alții înaintea noastră. În caz contrar, devenim străini de ceea ce credem noi că facem și plătim scump prin timpul pierdut, pe care l-am fi putut investi altfel.
Lăsăm deoparte strofa ta de aici. Tu ai zis că nu e un catren atât de bun încât să merite să-l îmbunătățești. Știi că nivelul tău e mult mai ridicat. Catrenul a fost pretextul acestei discuții.
Norică, după toate cele pe care ți le-am spus și înaintea tuturor celor pe care ți le voi mai spune, să știi că eu pariez pe tine în literatură.
Tu știi că ai mult potențial. Eu îți spun că ai mai mult decât crezi și că cea mai mare parte a lui încă nu ți-o cunoști și încă nu ți-o folosești. Rămâne să fii pretențios cu tine.

Când Ion și cu Măria
Condamnau zoofilia,
Au ajuns, accidental,
El pe ZEBRÃ, ea sub CAL.
(Nelu Gârda)


Dar nu ne-ai spus pe cine-l vor
Găsi ca ȚAP ispășitor.

Eu și-aș zice:

Țuica poate fi o muză
Dar nu poate fi o scuză!

Restul, apă de ploaie.
Mitru

De acord, dacă te teferi la textul dumitale. Greșelile de ritm pe care le faci sunt evidente pt. oricine. Ai determinat o discuție tehnică despre versificația elementară, pe care o putem relua ca în cenaclu, ori de câte ori mă provoci.
E.S.

Ți-am arătat, pornind atacul,
Că te grăbești și te rețin:
Am ras șampania, coniacul,
Dar mai aveam un kil de vin!
(Nelu Gârda)

Șampania, fiind de dar,
Ți-au pus-o într-un degetar.
E.S.