Noroi și stele

„Ca un abrupt accent de primăvară Răsare soarele în București” Astăzi, o zi frumoasă. Aproape superbă. Și, în drum spre Universitate mi-au venit în minte aceste versuri.Scrise, dacă nu mă înșel, pentru congresul PCR din 1980-care o fi fost acela. M-a chinuit o nostalgie-până acasă. Să scriu despre marele nostru contemporan, despre enervantul nostru contemporan, Adrian Păunescu. Am intrat în adolescență cu cenaclul „Flacăra” . Am intrat în adolescență odată cu unele din cele mai frumoase poezii ale noastre, odată cu unul din cei mai mari poeți români, încă în viață-Adrian Păunescu. Am intrat în adolescență cu sălile pline, cu Pittiș, cu Vintilă, cu „Lumină, luptă , libertate”. Am auzit acolo și Garcia Lorca, și Esenin, și Walt Whitman. Și, evident, mult Păunescu. „Porcul”,”Scroafa de la Bârca”, „Cel umplut de scuipat”- câteva epitete din cele mai blânde pentru , poate cel mai mare poet contemporan. Asta știm, asta suntem în stare să facem. Să ponegrim, să distrugem, să mânjim totul cu noroi pentru ca să îi aducem pe toți în troaca noastră. Din păcate gândim așa. Din păcate nu suntem în stare, după 14 ani de „libertate” să putem judeca- suntem , marea majoritate, tot iobagii, tot robii de acum 200 de ani. Și nu e un motiv de mândrie. Păunescu a reprezentat și reprezintă imens pentru cultura națională. În primul rând pentru opera sa poetică. Păunescu este în primul rând poetul iubirii. Este acea iubire adolescentină, este iubirea de primăvară. Este dragostea disperată „sunt degetele tale, subțiri ca niște vreascuri/ce mi-au rămas din toată pădurea dispărută...” , este dragostea cu D mare. Este iubirea lui „aseară te-am așteptat...” și a lui „nimic nici nu cer de la lume/un pat, întuneric și tu” . Păunescu este poetul prefacerilor, a metamorfozelor. Păunescu este Zeus –azi sub forma sa de Tonans-virulent cum puțini din poeții noștrii au fost, mâine se deghizează în lebădă-sau poate în taur. Păunescu este bărbatul prin excelență, Vir Fortis.„Am un foc sub umăr/nu mai stau printre copii/Sunt bărbatul tânăr...” Păunescu este poetul țăranului. Îl continuă aici pe Coșbuc și pe Goga.”aceeași masă mică ne adună/în jurul dumitale, maică mare/pe scaune de lemn cu trei picioare/ne strângem maică sfântă, maică bună...” Păunescu este prin excelență un poet popular. Este poetul celor mulți, celor săraci. „fii ai muncii aveți/nădușeala pe piept/cum stă nurca de preț/pe-al madamelor piept...” Păunescu este poetul țării. „Þara nu e țărmul roz/Vila de vacanță...”.Este , poate, cel mai mare poet patriotic- iar poezia lui rămâne. Poezia lui place. Poezia lui se învață ușor- din plăcere. E o poezie ca un cântec. E curios cum nimeni din pigmeii care-l critică- începând cu Cornel Nistorescu și terminând cu cei de la Cațavencu nu atacă opera. Poate, pentru că nu sunt în stare. Pentru că „mai ieșiți din adăpost /la lumina zilei/ tu cel laș și tu cel prost/ paraziți ai pilei” nu sunt în stare „nici să văruiască ce a zidit tata”. Nu sunt în stare- sau nu vor- să vadă limpede. Ce mai rămâne după un jurnalier ca și Nistorescu ? Praful. Ce mai rămâne după cei de la Cațavencu ? Mizeria. Și, pentru că nu pot atacă omul. Și se poartă în halul mitocănesc în care s-au purtat cei care l-au scuipat în 1989. Uitând că acest om (da, o să am iar probabil suficienți „prieteni” care o să pomenească de „poetul de curte” a lui Ceaușescu, de stadionul din Ploiești, etc., etc.) a făcut imens pentru țară prin cenaculul „Flacăra”. Acest om a dăruit cultură cu amândouă mâinile. Chiar dacă e prea bun. Chiar dacă e antipatic din această cauză. Chiar dacă nu ne place.Trebuie să recunoaștem- este un mare (din toate punctele de vedere) poet român.