Ene Stefan

Optimistul:
–Eu știu că ești sătul de mine,
Aceeași voce prea subțire,
Ce scârțâie pe scăriță
Pană sus la muzicuță...
Da` n-am ce să fac,
NU tac, că-s pui de dac, și pac, plac!
Și mâine, când n-oi mai vrea să vorbesc,
Parcă-n inimă-ți clipesc...
Neutrul:
–Da! Eu, pe el, îl vreau!
Să-mi cânte l-aspirator,
Mor! de plâns, când ia ficatul,
Și spală de noroi păcatul...
Optimistul:
–Ca’așa-i în poker, sa iei asu’, la-nceput
Ca dup-aia să spui: „Mut!”...
E și-un final de catapult.
Neutrul(menținând sinfonia aprobării):
–De când așa ceva am vrut!
Pesimistul:
–Da` nu-i bine, că numai ține:
Același om, cu alta poantă,
Aceeași inimă curată,
Același sictir valabil,
Și-altă-ntorsătură de scalpabil!
Resemnatul:
–Nu-i la fel, să vorbești cu-n pix și-o hârtie
Vreo două ore la beție...
Furiosul:
–Nu!... Stop! Mai taci odată!
Că nu poti vorbi de lumea toată...
Și filosofia ta-i cam’lată!
Și se zbate, adormită,
Și-a ta găină-i coc-codăcită!
Paranoicul:
-Da! așa e, că-i o glumă
Și-o glumă va ramâne,
Pană-ntr-o zi, cand calci pe-o gumă
Și ștergi ideea,
Și-atunci...
TOTI:
–Nu vrem...Tăcerea!
Să strigăm în gura mare:
„- Mai da-i limbii vigoare
Da! Știm!... nu suntem,
Deloc, sătui de tine!
Mai treci și plânge...
Da' râzi, acum, cu noi, stăpâne!”