Poezie
Stăpân de lumi nebune
1 min lectură·
Mediu
Adio lume, eu mă duc,
Mă duc să-mi găsesc vântul
Să simt cum frunzele de toamnă
Îmi mângâie mormântul
S-aștept să-mi crească spini din cruce
Ca niște sâni de viață,
Să curg cu laptele cel dulce
Ființa mea de fiară.
Nu plânge lume, eu mă duc,
Acum mi-am găsit ștreangul,
M-am agățat în părul alb
Ce pânză de păianjen!
Mi s-a-ncurcat lin printre vintre
Ca un copil din flori
Ce-i crește-al doilea dinte
Și-a râs cum râde o bătrână
Ce-i cresc în palme câlți de lână
Și-o gâdilă o-nțepătură de bob de sânge,
De tăcere, furnicând-o-n colțul firii
Ziua morții, ziua vieții.
Și-ascultă lume, eu mă duc,
Curg râuri, apele-n spume
Se gem, se strigă, se sparg și se-ncurcă
În limba clopotului surd
Ce cântă amăgit lumina
Cum pâlpâia în vechiul felinar
Plângând cu jale de amar, apele-n spume,
Azi mă duc, lume.
Adio lume, nu-ți vărsa din suflet
Nu plânge făr\' de vaiet,
Groapa m-așteaptă, suspină, mă iartă,
Pământul transpiră și iarba mi se-nchină.
Azi m-a născut tăcerea și până mâine mor,
Nu-mi tremură durerea tăcerii din cavou.
Ce drum de lumi nebune!
Eu azi mă duc, dar până mâine!
013199
0
superba ideea de panza de paianjen, streang si capcana in acelasi timp...iar pamantul, intr-adevar ,cel mai primitor element al acestei lumi.cred ca este singurul la care mai poti apela atunci cand te simti singur.
observ ca nu ai mai scris de mult.te rog, fa-o!