Emil Dogaru

Domnule Iliescu

Nu prea știu ce să spun, sunt dator totuși să vă spun ceva, nu doar fiindcă ați avut amabilitatea de a-mi face un comentariu pe un text de-al meu. Desigur, și reciprocitatea are un rost al ei, major aș spune, în relațiile dintre oameni.
Dv nu numai de asta meritați niște vorbe ci pentru felul dv de a fi. V-am întâlnit comentariile la mai mulți autori pe care i-am vizitat și eu. Tonul dv. este întotdeauna același, blând, încurajator, reușind să-i insuflați autorului încrederea că ce face el este apreciat. Aveți capacitatea de a scoate în evidență părțile bune, să zic așa, legați unele fapte din textul comentat cu filozofii generale despre viață ori cu întâmplări trăite sau posibile.
Concret despre proza dv. mărturisesc că nu este neapărat genul agreat de mine, și recunosc că se trage probabil din insuficiențe de-ale adolescenței când am scăpat momentele propice citirii lui Sadoveanu, Slavici, alți autori din categoria celor cu proze pe linia cărora înclin să cred că s-ar înscrie și a dv.
Din ce-am citit acum - acest episod final - apreciez calitatea dv de a duce cititorul în atmosfera unui timp fără timp, dacă pot să-i spun așa, în orice caz trecut. E un limbaj molcom, așezat, foarte sugestiv și, potrivit reflectării atmosferei acelor vremuri în care omul nu stăpânea decât în mică măsură natura, avea respect pentru ea, nu lua de la ea decât atât cât trebuie. Scrisul dv. dovedește o mare pricepere în mânuirea vorbelor. Asupra intrigii nu pot să mă pronunț, dar în opinia mea unui astfel de text, pentru a-i spori atractivitatea îi trebuie un anume ritm și nu de puține ori și acțiune.
În orice caz mă bucur că am avut prilejul să vă adresez câteva cuvinte și subliniez încă o dată că apreciez prezența dv activă pe acest site. Vă doresc în continuare să nu vă pierdeți vivacitatea.

Anamaria,

Mulțumesc de aprecieri.
M-am jucat și eu, ca-n multe alte rânduri. De astă dată cu Moartea. Cred că s-a cam supărat pe mine. (ai observat că nu prea are simțul umorului) S-ar putea să nu mă mai viziteze prea curând.
Chestiunea cu cincizeci la sută e depășită...
Sunt lucruri în viață ce se impun cu atâta forță încât nu mai trebuie întărite și pe cale declarativă. Ori n-ai băgat tu de seamă, ori e un alint împrumutat de la fetița aceea pe care-o știm amândoi... Eu de mult eram cu cele cincizeci de procente ale mele la locul de întâlnire.
Ai venit...
De-abia de-acum încolo încep însă problemele reale. Pentru că, odată ajunse la sută la sută, proporțiile nu mai pot fi îmbunătățite. Cel mult, păstrate...

Alexandra,

Am intuit că aș mai putea avea dialog cu tine și de aceea m-am adresat ție.
În mod eronat faci referire la un soi de harță între mine și Anca. Așa ceva n-a existat. Doar că, la un text pe care ți-l adresasem, Anca s-a băgat în vorba, simțind pesemne nevoia să răspundă în locul tău. A reușit doar o jalnică revărsare de umori pe fondul unei deranjante lipse de respect: nu față de mine, ci față de limba maternă și gramatica aferentă. Am convingerea că dacă ai fi observat că textul meu îți era adresat în exclusivitate și bineînțeles dacă te-ai fi hotărât să-mi dai o replică, aceasta ar fi diferit mult de cea a Ancăi.

În textul meu...

...descriptiv și nu descritiv

...m-a atras și nu m-au atras.

Radu

Am uitat.
În fișa biografică ai o mică scăpare: ...absolvent \"al\" facultății...

Alexandra,

S-ar putea, în ce privește interpelarea ce mi-ai făcut-o, să ai parțial dreptate

Nu știu dacă știi un banc cu Bulă.
Vine Bulă de la școală și-l întreabă taică-su ce-a mai făcut.
- Azi mi-a dat profa două palme - zice Bulă.
- De ce, măi Bulă?
- Stai să vezi... Profa scria ceva la tablă și am observat că-i intrase rochia în fund. Și eu m-am dus și i-am scos-o. Atunci mi-a dat prima palmă.
- Bun, și a doua? - întreabă taică-su.
- Păi, când am văzut că s-a supărat că i-am scos rochia din fund, atunci i-am băgat-o la loc.

Așa și eu.
M-am grăbit să anticipez că tu și cu Anca veți fi prietene.
Din cele postate de ea nițel mai sus, mi-am dat seama că m-am înșelat.
Retractez.
Nu mai cred că ați putea fi prietene.

Alena,

E, cred, al doilea text pe care ți-l citesc (adică nu ți-l citesc eu ție, mai degrabă mi-l citesc eu mie) și nici nu știu dacă nu cumva n-ar fi trebuit să folosesc participiul trecut, (vorbim de participiul meu la lectură, sau, cum o să ma corecteze unii - participarea, cât despre trecut, asta-i altă poveste, aici nu mai e nimic de corectat, dar fiind tot al meu, mi-l asum în întregime cu sentimentul reconfortant că n-am nimic de ascuns și evident nici încotro)

Reiau, ca să nu pierd ideea cu textul al doilea, sau citit a doua oară, nu mai știu exact(oare cum s-or fi petrecut lucrurile în realitate?!) ce contează, oricum am spune: al doilea, a doua, ca să nu fim în dezacord cu genul (sunt sătul de dezacorduri: cu șeful - care nici n-am, cu nevasta - asta am, dar preferam șef, nici cu secretara - aici o eventuală întrebare asupra motivului aș interpreta-o ca pe o încălcare a dreptului la intimitate,ș.a., etc - adică alte idei nu mai am momentan) numeralul, că de el vorbeam tot numeral!(și nu cad în păcatul de a spune ca alții \"numerar\", să fim sobri, decât așa mai bine lipsă - lipsă de numeral,desigur, iar nu de numerar, c-atunci lucrurile s-ar complica necesitând un card alimentat la vreme) un numeral ziceam (și nu numerar, cum e al tău, de pildă, n-o să-mi spui acuma că Alena nu-i un nume rar, chiar dacă l-ai scris cu majusculă) dar care, el, numeralul, nu este deloc limpede la ce se referă.

Dacă un numeral nu-i în stare să exprime cu precizie un fenomen, o întâmplare, o îndoială, pe scurt, un segment de viață merită el oare atenția noastră? (eu zic că da, mai ales că-n cazul de față e vorba de doi, aparent o cifră dar în fond tot un numeral, de bază chiar, știu și din ce se compune, se compune din Eu, Tu și lasă pe dinafară pe ceilalți, destul de îmbufnați că nu participă fiindcă noi nici nu i-am invitat, și nu numai că-i lasă pe dinafară, dar îi și amplasează într-o oală fără a-i diferenția, și să fie clar pentru toată lumea, nici noi, adică Eu și Tu nu ne băgăm nasul, sau nasurile, în oala voastră, nici voi să nu vă luați de viața noastră, că vă ia mama-dracului, ați înțeles?!)

Și-acum dac-am rămas numai noi doi e timpul să clarificăm relația noastră. (mie așa-mi place, să-mi cufund spiritul în incertitudini și să-l scot de-acolo îmbibat de certitudini - sintetic fenomenul a fost remarcat și de înțelepciunea populară ce i-a găsit o formulare mult mai sugestivă și mai plastică, zice așa: \"M-am dus bou și m-am întors vacă\", mă rog, spiritul meu cică nu vede similitudinea, poate că are dreptate, mai nou, cu progresele astea ale științei aria interpretării s-a extins creând confuzia că, în loc de o profundă dilemă filozofică, ar putea fi vorba de o banală operație de schimbare de sex.

Așadar să punem diacriticul pe i: Cum e corect: ți-am citit textul, sau mi-am citit textul? Eu zic că amândouă: ți-am citit în sensul că e al tău (și ce-i al tău, e-al tău!) și mi-am citit în sensul că mi-am citit mie. (și te asigur că textul rămâne și după asta tot al tău, fi liniștită!)

Cred c-ar fi fost mai simplu să fi spus de la bun început așa: am citit textul tău...
Nu mă mai luam cu vorba, gata-gata să uit ce voiam de fapt să-ți spun:
Mi-a plăcut...

Anca,

Ești sigură că n-ai greșit site-ul?!

Tincuța,

Concediul e un eveniment mai așteptat probabil decât orice sărbătoare religioasă.
Ai vrea să faci în acel mereu prea scurt interval de timp, tot ce n-ai putut face într-un an întreg.
Tu ți-ai propus puțin iar modestia ți-a fost răsplătită printr-o experiență insolită, unică. Suficient ca să-ți umple viața cu o amintire într-adevăr de neuitat. Încă o dovadă că cele mai multe din evenimentele vieții noastre se petrec undeva în interiorul nostru.
Meritul tău cel mai mare este acela al povestitorului cu har, ce știe a se face ascultat cu plăcere. Ai reușit să mă faci să fiu puțin invidios pe tine că ți-a fost dat să trăiești o astfel de întâmplare, sentiment reprimat îndată ce, după terminarea povestirii, ți-am apreciat altruismul și sinceritatea cu care ne-ai împărtășit și nouă misterioasa ta întâlnire cu omulețul. Deslușesc în atitudinea lui recunoștința pentru cea care i-a dat viață. Și-ncă ceva: am vaga bănuială că alături de cele 1500 de piese ai mai adăugat și multe alte bucăți decupate dintr-un alt puzzle - cel al sufletului tău.

Erată: evident ...fac notă discordantă...

Dragă Alexandra,

O spun din postura omului trecut de o anumită vârstă. (expresie eufemistică ce ascunde 5,5 decenii de viață - o altă meteahnă de-a mea)
Departe de mine gândul să intervin voit în viețile personale ale altora, când eu mă zbat de-o viață, și nu întotdeauna încununat de izbândă, să mi-o ordonez pe-a mea)
Am apăsat pe \"da\" pentru că nu vulgaritatea în sine mă dezgustă. Aș putea spune că gratuitatea ei mă deranjează, sau modul ostentativ în care-și face loc în limbaj sau în scriere. S-au auzit și din gura mea vulgarități, dar ori într-un mediu masculin, ori în context umoristic. Altminteri, familia mea de pildă: părinți, soție, copii, nepoți, nu m-au auzit niciodată înjurând, deși îți garantez că știu o gamă destul de bogată de înjurături.
Problema e alta: când un text conține și vulgarități, valoarea lui literară, de conținut vreau să spun, n-ar trebui să fie afectată de eventuala înlocuire a respectivelor vulgarități cu expresii decente.
Și o observație: când lansezi pentru public gânduri personale, precizând și în mod expres asta, unui comentariu așezat în spațiul anume destinat comentariilor (există dacă nu mă-nșel și opțiunea de a nu permite comentarii) nu-i poți imputa că atentează la intimitatea ta. (a vieții personale)
P.S. Am avut și referiri concrete la text: uite, am deplâns soarta iepurașului fugărit, consecință în opinia mea insuficient argumentată literar de o zburdalnică și lipsită de prejudecăți aventură de-a ta cu fericirea (bănuiesc că relația nu se rezumă la atât)
Îți doresc sincer ca-n următoarele texte să fii animată numai de sentimente pașnice.

Iulia,

Bine, ca de obicei.
Există o forță narativă remarcabilă în romanul tău.
Dar nu părțile bune trebuie să te preocupe. Ele vin oricum din tine, natural sau muncit, indiscutabil ca expresie a talentului tău.
Stilistic însă sunt destule de retușat.
Face notă discordantă cu stilul general al textului formulări precum: ...sensibilități exacerbate specifice proaspetelor mame... sau ... acutizase suferința...
Trebuie spus cu cuvinte mai simple. ( o idee: ...sporise suferința...)
Înlocuiește, te rog, geam cu fereastră, (e prea aproape de cuvântul \"geamă\").
Și mai sunt și altele, fără a diminua calitatea de ansamblu a textului.

Anamaria,

Dacă-mi place Paler?!
Când a murit, în aprilie 2007, am resimțit cu mare durere pierderea. Îmi murea un personaj din romanul meu - Oscilograful nocturn, la data aceea aflat în fază de manuscris, neterminat încă. Pot spune că eu mi-am scris romanele de până acum nu singur, ci împreună cu anumiți prieteni din tărâmul literaturii, pe care eu îi numesc prieteni de cincizeci la sută (termen justificat de faptul că doar eu îi știu pe ei, nu și ei pe mine) Unii nu mai sunt în viață. Și totuși, atât timp cât voi trăi eu vor trăi și ei. Aș aminti pe: Oscar Wilde, Aristotel, Garcia Marquez, Paulo Coelho, Octavian Paler...
Dacă ai sesizat nota de autoironie, nu pot decât să fiu bucuros că fără a ți se atrage atenția ai observat asta. Mi-au citit mai mulți romanele. Unii au înțeles, alții nu. Mă bucur că fără a mă cunoaște mi-ai înțeles firea pe care inevitabil mi-am revărsat-o și în scrierile mele.
Mulțumesc pentru aprecieri. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit până acum sunt convins că o să-ți placă și în continuare. Ce nu-ți va plăcea, să nu eziți să-mi spui.
P.S. Remarc o reciprocitate. Nu este ceva nou pe lumea asta. Ba aș spune că e deseori întâlnită, ca un soi de compromis - una din cheile înțelegerii între oameni. Ce cred eu că e mai rar în reciprocitatea noastră e nota de sinceritate. Nu-i puțin lucru, în pofida unei afirmații a unui personaj de-al meu: \" Cu sinceritatea n-ajungi prea departe...\" - e drept că într-un context umoristic.

Anamaria,

După cum vezi, am devenit un cititor mai atent al scrierilor tale.
Până acum cuvinte de laudă.
E într-adevăr un scris pe gustul meu, (deși nu sunt mulțumit de cum sună gustul meu, am să înlocuiesc cu \"îmi merge la suflet - e de altfel și mai sugestiv)
Puține asemenea omagii filiale am întâlnit, vibrând de o sinceritate de parcă autorul ar fi însuși sufletul tău, nemailăsând loc și pentru intervenția intermediarilor și corectorilor reci de gen rațiune.
Tatăl tău ar fi mândru de \"fetița\" lui. Sunt sigur că a și fost, atâta cât ați fost împreună în aceeași lume.
Iar m-ai impresionat cu sensibilitatea ta, dublată și de forța expresivă în târzia dar niciodată tardiva ta declarație de iubire către tatăl tău. (spun că nu-i tardivă pentru că el, se vede, încă mai trăiește, într-un mod mai special, în tine) E un fapt pe care-l resimte probabil oricine. Părinții ne părăsesc la un moment dat, supunându-se legilor naturii, dar pentru noi ei nu vor muri cu-adevărat decât odată cu moartea noastră. Până atunci încă mai trăiesc în noi.
... mă copleșește prezența ta în ceea ce mă credeam a fi doar eu... e o superbă revelație de-a ta foarte frumos spusă și totodată o formă de recunoștință la care orice părinte ar râvni-o din partea copilului său.

Anamaria,

Cu întârziere, zâmbetul meu, chiar dacă un pic cam obosit...
Apropo de: \"să mai fim copii\"...
Oscar Wilde spunea: \"Tragedia nu e că îmbătrânim, ci că rămânem tineri\".

Chiar nu înțeleg de ce stă acest text la atelier.
Bate multe texte cu drepturi depline.
(o singură eroare ortografică: păstreză în loc de păstrează)
Este un vis pentru suflet (sigur, trebuie să ai disponibilitatea de a percepe sensibilitatea redării - dacă nu, mai sunt și alte căi de mulțumire spirituală: Big Brother, Ciao Darwin, Fam. Bundy, Sanda Brown, Elodia, etc)
Mi-a plăcut tot, dar mi-au rămas la suflet (că tot veni vorba) două:
... mă încurc mereu cu virgula asta... și
... mă luaseși de mână cu ceva timp în urmă... asta chiar este de-o profunzime de mare maestru al scrisului ( deși te bănui de spontaneitate)
Nu știu unde să intervin ca textul să iasă din atelier. Am impresia că \"judecătorii\" sunt cam eterogeni. ( ca și criticii, de altfel)

pentru Alexandra și Anca

Presimt că veți fi bune prietene. Aveți multe în comun.
Nu mă bag, și chiar îmi crapă obrazul de rușine că un pudibond ca mine (îmi cer respectuos iertăciune pentru meteahna mea) nu se învrednicește să se ridice prin forma exprimării la autenticitatea relatărilor trăirilor dv. personale.
Vă doresc prietenie lungă și noi succese literare.
Nu-mi pot stăpâni totuși o lumească, de aceea și de înțeles, curiozitate.
Tare-aș mai vrea să asist la reacția dv. (măcar la a uneia din dv.) când copilul dv, indiferent de sex, dar ajuns la vârsta când poate citi și scrie, și influențat fiind de producțiile dv literare din tinerețe, vă va trimite o vedere din tabără cu un conținut de genul:
\"Mamă, mă f...-un dor de tine, de-mi vine să alerg cu iepurașu-n puii mei!\"

Important nu este să te găsești, cea de atunci, ci că nu ai uitat de acea
fetiță cu ochii... ba nu, \"două lacrimi mari în care se reflectau castanele coapte, indiferent de anotimp\".
Important așadar, nu este să te găsești ci doar uneori să te regăsești, pentru că, din câte bag seama, fetița aceea s-a pierdut în tine...

Florian,

Mai am niște sugestii...
Strofa 1, vers 2: Cel mai de seamă în orașul meu
Strofa 5 vers 3: Nu am de ce să mai colind prin ele
Strofa 7, vers 2: Miasme tari...
Strofa 9 : Să venerăm veceul din Carpați
C-avem unde intra atunci când plouă
Loc de refugiu pentru constipați
Și pentr-un Adi numărându-și ouă.
Atenție: becaliste cu un singur L, iar întreaga strofă suferă de lipsa diacriticelor.
Aș mai introduce o cratimă în popoul - iertată-mi fie expresia - (popo-ul)pentru a evidenția pre(a)vizibila lipsă a unei litere.

Florian,

Ader la mirarea lui Cornel privitoare la lipsa de comentarii.
Când dau de ceva ce-mi place aș vrea să-mi împărtășesc cât mai multora bucuria mea. \"Făcând de... conținut întreaga țară\" e o bijuterie!! Și nu e singura.
De ce nu trimiți pamfletul ( e pamflet în toată regula, nu pamflețel) la una din revistele de profil: Academia Cațavencu, România Mare, Plai cu boi, etc.
Mi-a plăcut atât de mult încât a doua oară am citit-o cu voce tare.
De corectat: Al patrulea vers din prima strofă e șchiop de-o silabă.
Iar în ultimele două strofe apare forma vecee; ar trebui veceuri - tot trei silabe.
Revin la prima strofă cu o sugestie pentru ultimele două versuri.
De voie, de \"nevoie\", Occidentul
Ne-a finanțat un Euroveceu.