Emanuela R. Simoneac

Pământ uscat, tălpile ude, Înghite cald suflete crude. Petală grea de trandafir, Îngroapă doliu-n cimitir. Cadavre vii cu vise umbre, Agonizează doruri sumbre. Plânset macabru, de vioară, Pogoară

Un cavou, jos un stilou Morți rescrise cu ecou Ceasul cară trei alarme Pustiit, orașul doarme. Un perete, trei inscripții Nevăzute, seci predicții Ca un pas fără pereche Încălțând o umbră veche.

Am ajuns să fiu, să simt, Să m-aud și să mă mint, Să-ngheț lacrimile mele, Să alunec, lin, spre stele, Ca să las în urmă umbre, Adieri, fragmente sumbre. Am ajuns să văd fantasme, Să mă

Când mă gândesc la tine În mintea mea e un pampas Nu sună poetic, știu Dar în acest câmp Tu reprezinți o floare Floarea Soarelui. Tot în acest șes, Te văd împrejurată Nu de oameni Ci de alte

Oh, suflet pierdut Întoarce-te la tine Întoarce-te la mine Și întoarce-te la noi Tu nu te întorci la mine Eu mă întorc întotdeauna la noi Tu nu mă cauți pe mine Eu devorez tot pământul pentru noi Nu

Cum să încep? Îmi este străin… Să vorbesc despre mine Cu tine? Când tot ce fac este Să vorbesc despre tine Cu mine. Da, cu mine Dar întrucât în cărți e poetic În realitate e singuratic. Fiindcă cu

Îl privesc pe el, apoi mă uit la mine – mă strâmb, mă pitesc, mă rușinez. Nu pot să-l privesc pe el, fără să mă uit la mine. Cum aș putea? De ce aș vrea să pot? Pentru că vreau să mă uit la el și să