Eliza Pop

Doamne țese-Te în mine fin ca firul de mătasă și revarsă-Te-n tristețe ca o bucurie-aleasă fii-mi Lumină-n întuneric umăr cald să-l ud cu lacrimi fii-mi exemplu de răbdare prin a Tale Sfinte

azi nu pot să privesc marea în ochi lacrimi îi joacă pe crestele valurilor și-n sarea lor țipă rana mea pe care o port descheiată la piept în locul inimii ce nevoie să mai ai de așa

unele amintiri sunt atât de amare încât ți se pare că gustul lor ți se scurge prin toți porii încercând să îți otrăvească prezentul atunci bei cu nesaț din ziua de mâine chiar dacă

seară de seară mă cuibăresc în sfertul academic și la adăpost de orice reguli îmi permit nebunia unei lumi perfecte în care cuvintele docile se aliniază după gândurile mele iar cele din

pe strada asta nu am mai fost niciodată sub fiecare pas caldarâmul spune o poveste dar picioarele mele sunt surde și tălpile nu iau amprente doar mă poartă din inerție până va trebui să dau

e târziu în degetele reci dar atât de devreme pe foile virgine unde niciun gând n-a-ndrăznit să se-așeze festinul sincerității absolute e mereu amânat preferăm să ne înfruptăm din amăgiri