Elena Mihaela Popescu

Mâna mea a alunecat de pe-o secundă pe alta căzând într-o albastră cupă de flori tocmai când să-nchid zarea de s-au trezit clopotele.

Lovit cu frunze vântul se sperie de propria culoare și va ploua în umbra sărutului și va ploua în lumina care își pregătește înnoptarea.

Ce n-aș da ca o lacrimă să tâșnească din adânc printre rădăcinile retinei ca un izvor viu să-mi vindece buzele să-mi înflorească mâinile. Doar ochii îmi adorm în suflet mai grei ca visele.

Mă culc uitată sub depărtarea unde nimic nu se vinde pe vieți. Doar un mers ascuns mă întinde în vis pe noaptea din cer. Nu mai am decât o pirogă tainică în marea lumii.

Mergeai în timpul dinaintea mea îmi strângeai inima în mâini și o întrebai ceva despre respirația păsării de piatră.

A plouat cu mări cu inimi și zări. Nimic nu mai e pămîntesc- nici chiar pescărușul ce duce-n cioc crengi de lumini. Până și tăcerea ta e umedă când o așezi peste lucruri. Nimic nu mai e

Mă culc uitată sub depărtarea unde nimic nu se mai vinde pe vieți. Doar un mers ascuns mă întinde în vis pe noaptea din cer. Nu mai am decât o pirogă tainică în marea lumii.

La țărmul viselor m-am întâlnit cu durerile cerului. Demult n-a mai plouat fulgerător trupul împins înafară de mine.

M-am trezit înălțată pe brațele arborilor luna pântecului îmi căuta mâinile pierdute în largul timpului. A doua zi o viață desenată plângea cu umbre pe toarta nemuririi ulciorului.

Malurile dintre mine și singurătate frâng lanțurile văzduhului luna curge aproape să îmi cunune tăcerile scutur ochii îngenunchiați de muguri peste strigătul pietrei și visul sărutului

M-am ascuns între sfere cu doi luceferi înfloriți pe genunchi. Lamuri și aripi rugau sufletul meu însetate de lumină.

Îmi pun ochi noi în frigul ploii din arborele care zboară în sus îi îmbrac cu dureri din casa cerului ca pentru o sărbătoare a vieții nomade în care trăiesc. O, toamna asta minerală îmi

Cu respirația nopții trecea prin mine cerul încolțirii lumii de pământ. Era frig pe aripa vieții strigătului de ciocârlie.

Tu nu ai văzut vederea în care iarna era vis alb. Mi te-ai depărtat peste pleoape ți-ai trecut trecerea de țara de peste priviri cu aripa ușii care deschide drumurile mulțimilor de