Poezie
La poarta templului din zori
cu_vant_stelar
2 min lectură·
Mediu
În aerul greblat de zori dintre tenebre
te simt și-acum, întrezărit ca-n vis. Mă tulbur.
Când crengile trosnesc ca pietrele funebre
tu-mi răsfoiești un dor printre tăcuții brusturi.
Luna își șterge creta înmuiată-n zi.
Acesta-i templu-n care îți aduc ofrandă:
cu amintiri ca borealele făclii
polarizându-mi zarea, câmpul de lavandă.
Cu arcul lor tăcut și lămurit în soare
printre furtuni magnetice extreme
găsesc în noi pe loc temei de dizolvare:
căci poartă-n flux de plasmă - noi poeme.
Îmi amintesc de-un neștiut atunci; nu era trist...
pe la apusul lui Mercur, cel taciturn
când ne-ntâlneam peste deșerturi de-ametist,
două culori din sfredelirea lui Saturn
și de un tainic mâine – cel insular, albastru
când norii de un verde cam suprarealist
vor tot lega ghețarii de nou venitul astru.
Ah, vechi sunt, scamatorii! Decorul – futurist.
Lichenii uriași și mușchii verzi ca jadul
ne vor mai aminti câte puțin de Terra
și albatroși rătăcitori. Precum din vadul
cel planetar, ieșea din cochilii Venera.
Noi ne vom odihni în scuturile gheții...
balenele – cu cântecul lor straniu, ascuțit
vor profeți despre-nțelesul dimineții
în brațele lui Orion – arcașul iscusit
Câte un pinguin moțat indiferent
purtându-și în priviri întregul său imperiu
se va mai clătina contemplativ, absent
ca să clocească iar prin ger, eoni de heliu
Când Vega, steaua-albastră, se va topi în mare
un urs polar pesemne va mai căsca o dată
și iar va fi tăcere. În cosmos o licoare
va sfinți templul nostru dintre ferigi și zadă.
001618
0