Scrisoare, fără sens, către sensul giratoriu.

Sunt bine, tată, relativ, sunt mult mai bine decât cel care voi fi, probabil, cert, peste trei munți și două porți...

Sunt doar un pic mai speriat, mai dependent, mai curios, mai fascinat, mai intrigat, că nu mai văd, pe stradă, morți.

Și nu întreb și nu disec, nu mă revolt, nu mă agit, mă las să curg, firesc, spre vest, bătut de reverii și vânt, și-mi las furia-n buzunar, uimirea-n drum și nodu-n gât.

Sunt bine, nu mă dor cei vii, cei dragi, cei stânci, cei frunze ori cei flori, mă doare doar nisipul cald, clepsidra, caii și genunchii uneori.

Sunt bine, tată, dar sunt rău, sunt mult mai rău decât acel care eram când tu erai, sunt habitaclul sigilat zburând, mereu, spre iad și nu spre rai.

Sunt bine și mi-e iarna cald, mi-e vara frig, mi-e râsul plâns, îmi dorm angoasele în prag și-mi țin, la piept, cuțitul strâns.

Sunt bine, tată, nu te mint, sunt bine,-atât de bine sunt încât nu merit, zău, să fiu, mi-e cercul cerc și pâinea aburindă și, da, chiar și viața mă declară, încă, viu.

Dar...

Mi-e repede, mi-e brad, mi-e școală, mi-e zece ani și douăzeci, mi-e munte, mare, mi-e copilărie, mi-e dor, in fine, tată, dor, atât de dor, să nu mai pleci.