Dimineața, pe-nserat.

Să fi fost seară ori poate în zori sau la amiază.

Nu mai știa cum a fost, habar n-avea, dar ce mai contează?

Ținuse bine minte doar albul imaculat al peretelui, cel al halatului,

Albastrul spirtului din ghemotocul de vată și îmbrățișarea dintre vena fierbinte și vârful rece al acului,

Geamul zgâriat perpetuu de creanga uscată a copacului,

Colbul sufocant de pe nesfârșitul drum către mama dracului,

Negrul de sub unghiile celor șapte copii ai săracului,

Nuferii tremurând când luna înota în mijlocul lacului,

Urletele lupilor tânguind bocetele nebunei de la marginea satului,

Trucata tristețe a generalului la înmormântarea soldatului,

Gustul stufatului,

Hainele pompoase, dar lipsă, ale împăratului,

Povestea de dragoste a fetei lui, nevasta frumoasă a băiatului,

Buzele pline și roșii ale asistentei care îi așeza perna, cu grijă, sub imposibila greutate a capului.

Nu, nu-și putuse aminti ultima zvârcolire și nici adierea din sfârșitul oftatului.