Ecaterina Ștefan

ziceam de incompatibilitate/ diferență pentru că nu-mi imaginez cum ar fi crăciunul de unul singur. acum am înțeles sugestia care raprtată la titlu și un pic întregită ar fi \"la crăciun pot să mă simt bine, chiar și de unul singur\", am înțeles acum.
văd mai mult un îndemn de refugiu în singurătate decît protest împotriva singurătății, mai ales la început, indolența fiind suprapusă obiectelor, ignoranța sinklino spre oameni, nu singurătate și acest lucru se bazează prim astrofă ori e numai o presupunere, o încercare de a-ți închipui cum te-ai simți în ziua cea specială înconjurat numai de ecourile propriei umbre, ipostaza acelui \"pre\" necesar uneori. aceeași prietenie, mai trec, da.

parcă mi-ai citit gîndurile și ai simplificat exact acolo unde era presiunea mai mare și densitatea exagerată. știu că eliminasei și încăpăținează formulînd cumva altfel. era mai limpede dar e bine că ai schimbat \"întunericimea\" din ultimul vers, chiar încărca.

\"punctele comune\", ca să se înțeleagă corect și desigur \"îmi place mult\". mii de scuze.

în primul rînd plasează virgula corect după \"strigă\" și \"ceilalți\", în poezie este obligatoriu. despre singurătate numai de bine. eu adesea o iau drept o necesitate. mai apare și ideeea de a fi tu însuți și a lua singur deciziile și toate se rezolvă de la sine. adevăr, nimic mai mult. îndemn la libertate, firesc. la tema tăcerii este discutabil, uneori rezolvă mai multe decît orice altă acțiune dar e faină raportarea la drepturi. n-am nimic împotriva crăciunului, ba din contra, îmi placemult însă dacă ai început ideea \"singur e bine\", chiar nu văd punctele comule, poate mă edifici tu. așteptam ceva mai mult dacă e să fiu sinceră. inspirație!

o apariție simplă, fără menajamente. din start te dezgolești de orice măști, de orice bariere sau false identități. doar adevărul. o indolență desăvîrșită, cedare calmă, împingerea clipelor, bazarea doar pe viitor. un maldăr de sentimente/ lucruri personale așezate într-o cutie de carton simbolică. revenire în esența mesajului care de altfel îmi aduce aminte de cuvintele lui johann goethe \"toate lucrurile au mai fost gîndite o dată; cearcă numai a le gîndi din nou\". da, povestea a mai fost spusă și de fiecare dată sună altfel. în cutia ceea de carton sunt mereu alte lucruri personale și moare tot timpul altcineva. numai cuvîntul se repetă și aparține fiecăruia în parte în măsura în care este primit. foarte simplu expusă ideea însă este notorie și revelatoate, așternută parcă în trepte între care există o relaționare, undeva acceași nuanță.

în primul rînd, cînd scrii poezie, încearcă să eviți întrebările, fie ele și retorice ori din frică mascată ori din curiozitate sau orice altceva. sustrag atenția. caracterul subiectiv e bun însă fii atentă să nu devină prea personal. cît mai puține însușiri (atribute), numai cînd sunt indispensabile. \"frică imensă\" nu este deloc o combinație reușită. cît mai simplu posibil. atenție la formulările care duc un caracter alogic d.p.d.v. al exprimării incorecte, ori succesiunea acțiunilor nepotrivită. uite aici \"sub picioarele mele/ era o cădere liberă\", poate vroiai să zici de un gol, dar \"cădere liberă\"? nu. în urmare spui că de fapt corpul tău se cufunda în neant, deci tu cădeai. evident că expresia precedentă nu-i la locul ei. de la cădere pînă la aterizarea în mîna uriașă este o idee, cu toate stîngăciile de exprimare însă mai departe devine ridicol, incusiv imaginea în care te ții de un deget în atmosfera ceea de temere, disperare... finalul nu mă duce cu gîndul la nimic. este inutil. raportat la titlu se cerea ceva mai sugestiv sau cel puțin cu sens întreg. mai muncește, dacă te concentrezi în continuare la versul liber, ai șanse de progres. la rimă e slut de tot. succese!

Teo, încep să mă obișnuiesc cu structura poeziilor tale cu toate că la început mi se părea sacadată. atmosferă de despărțire, reabsorbția timpului, întîmplărilor, evoluției la începuturi. transformare/ redirecționare a sensului fără a pierde curgerea firească. hiperbolizarea reverenței și simultan dezvăluirea identității este ca o deschidere în contrast cu ritualul funerar al soarelui. transcedere în eternitate, șlefuire, lustruire pînă la pefecțiune și ex abrupto intersecția cu paradoxul (de altfel foarte potrivită). apare relaționarea dintre două persoane, la mijloc esența își face efectul. raportare la început, unde picăturile descoperim că mai au și un sens simbolic, lacrime deci, dragostea înjumătățită. final trist dar care cred că ar fi mai deschis fără \"plec...\", adică metafora cu înmugurirea dorințelor în palme e bună. da, este unul dintre cele mai reușite texte ale tale, nu zic categoic că-i pe primul loc. inspirație în continuare!

scrii texte de calitate acum, recunosc, însă la comentarii mai ai de lucru. e bine că a ajuns și ascetul în versurile tale ori în brațe. pe alocuri complici inutil cu toate că imaginile sunt puține, lucru care micșorează posibilitatea să pierzi firul. undeva alogic deși, da, asta este una dintre trăsăturile limbajului artistic. în penultimele versuri ar trebui să concretizezi eliminînd cuvîntul respiră astfel încît să fie clar că ascetul nu dăruiește și nici nu ia nimic altceva decît lumină sau să înlocuiești \"decît\" cu \"doar\", adăugînd la versul precedent \"nimic\", deci: \"... și nici nu ia nimic/ doar respiră lumina\" separînd astfel ideile într-o oarecare măsură. oricum ar fi, e bine că pui accentul anume pe lumină și nu obscuritate. vezi că ai lipsă de diacritice în \"încăpătînează\".

eu una nu-mi imaginez să treacă un an măcar fără a vedea fulgii așa cum nu aș accepta niciodată să fie anul nou într-un alt anotimp decît iarna. da, ochii noștri cer sunt, însă haosul zborului de fulgi, reflectat în retină îi umple cu lumină. mulțumesc.

da, visul este realmente o parte din noi, o parte a ceea ce suntem sau vrem să devenim. iar cîteodată avem nevoia de acea intimitate ori spațiu personal în care nimeni să nu ne recunoască. așa putem să ne implicăm mai mult, nu să privim mulțimea dintr-o parte.
trecere în concret, abstractizat totuși sau doar efectul limbajului artistic simplificat. apare acel \"tu\" care dublează trăirile, chiar dacă-s suprapuse. spaima de la ieșire este ca un strat prin care toți trecem pînă la urmă (însă nu știu și dacă în contextlu acestui text). iubirea ne ține în loc, alături de cel drag, oriunde nu ne-am afla, indiferent de spații.

grijă la \"spunse\". interesant jocul cuvintelor/ coji de pottocale uitate ori care au ațipit. o transcedere bruscă în eleganță, jocul își păstează ritmul. înfrumusețarea, mascarea, îmbrăcarea dimineții într-un aer convenabil dar cu rost. descuamarea timpului versus indiferență. ipostaza momentană pesupune încălțatea, mai tîrziu cu aceleași metafore (se face paralelă la un moment din cotidian, de aici și raportul). se simte mișcarea ceea deloc lucidă cu ochii întredeschiși plus ceața dimineții, faină comparația cu nevertebratele. o singură direcție deci, nu mai sunt alte uși deschise. între cele două capete ale lumii se simte un ușor contrast, cum că intenția unuia nu mai ajunge la destinație plus se menține atmosfera anterioară la capătul îndepărtat. finalul prinde la mijloc o imagine care echilibrează cele 2 extremități printr-o situație mai ridicolă (sau gravă) decît orice alte circuite/ acțiuni. întotdeaunate citesc ce plăcere fiindcă imaginile-s puternice.

acum am ajuns acasă și în drum mi-a venit ideea asta, privind dintr-o perspectivă oarecum copilărească. mulțumesc mult. salutări!

citesc si recitesc, ela, demult n-am mai gasit la tine printre rinduri spiralizarea asta a dragostei, fluxuri/ refluxuri de emotii reprimate, acea frica stingace in asteptarea raspunsului si daruirea de sine far a cere acelasi lucru (aici ma refer numai la continut, nu raportat la alte opere). caci sinceritatea, limpezimea, intregul e intotdeauna de gaist printre rindurile tale. apreciez modul de exprimare si trecerea ideilor una dintr-alta fara ingradiri. da, tacerea mai simpla decit orice dragoste cu toate ca iubirea asta se simte ca-i fara de raspuns. titlul foarte reusit, raportat si la mesajul textului care in ciuda simplitatii mesajului e foarte concentrat. citit cu mare placere.
p.s. scuza-mi lipsa diacriticelor.

urmărind atent evoluția ta, nu e posibil să nu remarc un ușor progres cu toate că de la bun început scriiai binișor. acum e mai concentrată, mai comprimată, mai închegată imaginea. poezia asta o văd reușită, chiar printre cele mai bune ale tale. rolul stopilor este esențial atît pt decor cît și efect sonor și sens. te cufunzi tot mai adînc în sens, în redarea emoției artistice și structurarea ideii. e bine ce faci, cum ai început însă am o senzație stranie că rodica dosa este o clonă și ideea asta nu-mi dă pace. sincer sper să nu am dreptate.

pe mine m-a impresionat ideea de a trăi întreaga viață așteptînd. ascunde un mare adevăr. de asemenea o imagine puternică văd în asemănarea rădăcinilor copacilor cu vedele pămîntului. ideea sinuciderii nu mă atrage niciodată, indiferent de nuanțele pe care le cuprinde. doar dacă-i vb de o altfel naștere sau doar balansul între cele două miezuri contradictorii în așteptarea vîntului (de orice ordin n-ar fi). și un typo (sau \"i\" în plus) la \"voi fii\".

deși e o imagine cît se poate de clară aici, am citit \"și să te bucuri\" ținînd cont de modul verbului precedent. în final se ascunde și intriga și acțiunea și dezlegarea cu toate că vb de poezie. cam discordant sună \"ma_mea_moa\" în ultimul vers deși nu știu cum s-ar fi putut formula altfel.

realmente \"deschizi spații tot mai largi\", dincolo de complexitatea sensului nuanțat în contextul conșientizării realității ajunse la paroxism (remarc strofa a doua). la limita imposibilului, atunci cînd nu se permite a pune întîmplarea la temelia edificiului, \"oamenii\" își găsesc refugiul/ liniștea în pereți, în aer, în sînge, în întreaga ființă (străină). sacrificarea sinelui fără rezerve. se simte reacția imediată la orice excitant (cînd pînă și raza atinge cele mai sensibile fibre nervoase), pulsul de irascibilitate, adîncirea introspecției, însă relativ doar. supraviețuirea/ alunecarea/ respirația prin celălalt în fine.

ce să vă zic domnule, m-am gîndit eu că cineva are să însteleze acest text. inreresantă metamorfoza bulgărelui. neașteptată, concentrată și sugestivă. versurile-s dezinvolte, niciodată forțate, aerul lejer. asta apreciez însă și ideea compactă. fără platitudini deci, doar un bulgăre temperatura căruia variază. se vede clar imaginea de aici, mesajul limpede.

a treia strofă e cea mai închegată însă-i legată strîns și de celelelte. singură n-ar supraviețui. a doua de asemenea e bunicică. chiar dacă-s momente din cotidian, simple de altfel, obișnuite, se creează un anume suspans acolo și punctul culminant e în ruperea filmului. sunt sigură de faptul că dacă mai depui puțin efort și concentrație o să fie și mai bine. te urmăresc.

deși îmi dau tot efortul ca să renunța la expresia asta, tot o să spun că \"îmi place\" simțirea sîmbetei pe sub piele, lătratul cîinelui, asemănarea șoselei cu un șarpe, tăcerea, liniștea, tristețea cuprinsă/ redată atît de lejer. e mult loc de respirație, este bine dozată densitatea imaginii, este senzația ceea plăcută cînd te simți întreg, cînd ești tu însuți acolo între rînduri și lucrul ăsta se observă dintr-o parte. e libertate, e relaxare, e imprevizibilitate. să fie ultima dată cînd formulez așa dar \"îmi place\". zîmbesc.