Poezie
brauniană
1 min lectură·
Mediu
mersul e o mireasă a picioarelor încrâncenate
plânsul o îndeletnicire a copiilor ne-nțărcați
mintea cu timpul învață sa-și facă propriile calapoade
omuciderea ca sentiment înflorește doar între frați...
și câte alte buruieni cu frunzele crețe
nu ți-aș putea servi ca legume ascunse sub prețuri
de gânduri ce sună atât de istețe
doar fiindcă-mi inundă secunda cu grețuri
mă simt in mișcare fărâma de praf
pe care a descris-o chiar marele brown
învins mă cobor, te găsesc sub cearceaf
și dragostea-mi pare că-i numai un scaun
054212
0

Se cam risipeste poezia asta pe final. Pacat, ca mie imi placusera primele doua strofite (sic!).
Iata ca si epigramistii stiu sa scrie. Bine, Quintus nu se pune.