Poetul din umbra adâncă
A pașilor grei de cuvinte,
Stă sus uitându-se-n gol de pe stâncă,
Cu ochii nebuni și gata să plângă,
Iar ultimul vers îi vine în minte,
Se-așează pe jos și-n grabă îl
Al nostru e si nu al vostru,
Voi huni ce-ați năvălit de dincolo de nistru,
Călcând în goana cailor nebuni
Peste mormântul marilor străbuni,
Și i-ați trezit cu al vostru râs sinistru.
Voi colb
Lumini tenebre se pironesc in vânt,
Înlănțuind haotic viața-ntregului mormânt,
Ca fantasme risipite în cenusa din trecut,
Îngropând sinistrul urlet ce rasună-n gând, tăcut.
Nevolnic si firav,
De ce sa mai incerc acum sa deschid
Sertare pline de praf,
Pline de carii ce rod ne-ncetat,
Amintirile mele.
Si nici ferestre nu pot sa deschid,
Incuiate cu lacăt din ura,
Si toate
Esti vantul ce-alearga prin ploaia de frunze,
Esti focul ce-aprinde doar rumene buze,
Si apa ce stinge vapaia din mine,
Cu fulger si viscol, furtună ce vine,
Cu stropii mai umezi ca lacrimi
Sa nu plangi vreodata un poet,
Pentru viata de hazard traita,
Întinat de umbra sinistrului regret,
In melancolia-ți infinita.
Prin vers reversi o suferinta,
O urma de iubire,
Si
Sa nu crezi in dorul meu nebun si drag,
Sa nu crezi vreo vorba, plina de suspine,
Si nici iubirea ce-ti sta acum zeflemitoare-n prag
Caci totu-i fuga plansetului naiv din mine.
Nu cerceta
